Doamnelor, puţină demnitate, vă rog!

Eram ieri cu o prietenă pe la Universitate când au trecut pe lângă noi două domnişoare aranjate, parfumate(zău că-şi dăduseră cu toată sticla de parfum!!), încărcate cu pungi de cumpăraturi. Până aici, nimic deosebit. Eh, staţi să vedeţi acum, comportament şi alte "minunăţii".. Ne-am aştepta ca domnişoarele în cauză să aibă şi maniere, şi desigur..ceva creier. Dar..mnu. 

Domnişoarele povesteau şi râdeau de zor şi se maimuţăreau într-un fel greu de descris. Nu am văzut în viaţa mea un comportament mai excesiv şi mai...nici nu ştiu cum sa explic, ca să redau cât mai bine scena. Anyway, era râsu'-plânsu', vă zic! Nici măcar nu ştiam ce reacţie ar trebui să am: să mă mire? să fiu şocată? sau indiferentă? Cert e că după ce au trecut de noi, şi eu, şi prietena mea, rămăsesem uimite, uitându-ne una la cealaltă. După care prietena mea spune resemnată: "Şi uite de asta bărbaţii ne cataloghează ca fiind toate la fel: nişte piţipoance." Şi da, are mare dreptate. 

Dragele mele, ar fi bine sa înţelegeţi că puţină demnitate, puţin mai multă autostimă nu v-ar strica deloc. Ba dimpotrivă, v-ar face un mare bine.

Putem citi peste tot, pe tot felul de bloguri (că doar internetul e împânzit de ele, nu?), articole despre cât de tari suntem noi, femeile şi totuşi despre cum nu mai ştiu unii bărbaţi să ne aprecieze. Mai sunt şi unele articole care ne "învaţă" cum sa avem o relaţie de durată, cât mai sănătoasă, bla-bla-bla. Prostii. Vorbărie multă, că doar în teorie toţi suntem nişte genii, adevăraţi guru. Dar nimeni nu pune punctul pe "i". Nimeni nu ne îndeamnă la ceva concret, nimeni nu ne atrage atenţia asupra unor lucruri simple şi totuşi esenţiale, dacă tot ne credem super-femei. 

Da, poate că gusturile nu se discută. Aşa parcă se zicea, nu? Dar..nu mai pot cu atâta superficialitate. Mă uit în jur şi constat cu tristeţe că lumea asta e cu susul în jos. Ceea ce era normal înainte, un comportament decent în societate, nişte maniere acolo, puţină cultură, un dram de modestie..nu, nu mai sunt normale astfel de lucruri. Au devenit rarităţi. 

Doamnelor, ce s-a întâmplat? Nu mai ştim să fim femei? Nu mai ştim să fim naturale, spontane, manierate, să purtăm cu atitudine o rochie frumoasă, feminină? Nu mai putem să fim informate (că doar informţia e putere, nu?), să avem cultură generală, să putem să discutăm şi despre altceva decât "ultimul club pe care l-am frecventat" sau "sala aia super-mişto la care mi-am făcut recent abonament" (că doar vine primăvara si trebuie să ne etalăm trupurile cât mai subţirele)? Nu mai ştim să fim mai mult decât nişte trupuri? Fără esenţă, fără suflet şi fără creier? 

Nu ştiu..nu vreau să atac pe nimeni şi nici nu pretind că eu aş fi minunată si perfectă. Nu sunt. Dar incerc mereu să fiu versiunea mea cea mai bună. Cea mai feminină, mai caldă, mai spirituală, mai plină de dragoste, mai ambiţioasă, mai veselă, mai inteligentă din tot ce aş putea fi. De aceea mă întristrează atât de tare să văd fete şi femei frumoase, cu potenţial, care se mulţumesc să fie prea puţin din ce ar putea fi. 

Nu mai zic în relaţiile cu bărbaţii..Mor când aud că toţi bărbaţii sunt nu-ştiu-cum (aici completează fiecare cu versiunea pe care a auzit-o, că eu am auzit mai multe). Nu există aşa ceva! Unde există o regulă, intotdeauna există şi excepţii. Deci, doamnelor, ce-ar fi să nu ne mai văităm şi să punem mâna pe excepţiile alea? Nu mai staţi pe gânduri! Dar păstraţi-vă demnitatea (sau scoateţi-o de pe oriunde o ţineţi ascunsă), asumaţi-vă ceea ce simţiţi, chiar dacă uneori va fi al naibii de greu. 

Dar cel mai important, trăiţi! Vă trece vremea şi e păcat.. Trăiţi la maxim fiecare moment, dar trăiţi cu demnitate, fără exagerări prea mari (aici ştiu, e mai greu :))). Şi fiţi fericite. Unstoppable, my ladies! 

Life is a bitch. But I can be a bitch too!

Cred ca fiecare dintre voi a avut zile din alea minunate, in care lucrurile au iesit perfect, pentru ca dup'aia.. bang! Sa va cada ceva in cap (nu la propriu, totusi) si sa va intoarca fericirea pe dos. Dar sa va zic ceva. E normal. Perfect normal. Desi cu siguranta ne-am dori sa nu mai avem parte de usi inchise in nas, de oameni nu tocmai draguti (zic sa fiu delicata si sa nu le zic altfel) si de momente neplacute ori nefericite.

But hey! That's life! Just as we know it. 

Ma rog.. Cum viata oricum ne da peste nas fix cand nu ne asteptam (desi cred ca ar trebui sa ii "prindem" miscarile la un moment dat..), macar sa facem si noi ceva si sa-i aratam ca nu ne lasam prea usor. At least that's what I do and it totally works for me :) Nu stiu si nici nu ma intereseaza cat de matur si intelept e asta din partea mea, dar a naibii sa fiu daca am sa stau sa bocesc cand lucrurile imi ies naspa! Am zis. I'm a fighter though, so let's fight, baby!! :D

Si in plus, sunt atatea lucruri de facut, atatia oameni care vor fi mai mult decat dispusi sa ne primeasca in viata lor..si atatea momente frumoase pe care sa le traim. De ce sa ne omoram atat cu toate problemele? Sa i le lasam vietii, iar noi sa trecem peste ele cu capul sus si cu un zambet care zice: "You are a bitch, but I am a bitch too. Just watch me!"

In alta ordine de idei, da, stiu, maine e Valentine's day. But hey, I'm a hater, I don't really believe in these things :)) Scriam anul trecut aici despre aceasta zi, intoxicata fiind de atata  asa-zisa "dragoste" si de toate manifestarile (cum de altfel se intampla si anul asta, no surprise!). In fine, in mintea mea si in lumea mea, dragostea s-ar manifesta un pic altfel.. Anyway, nu mi-am schimbat parerea, raman la ideile de anul trecut, desi poate acum as fi putin mai diplomata. Haha.

Si totusi, orice ati face, alegeti sa fiti fericiti. Unstoppable! :)

Cu ce am rămas de fapt de la 2014

Pot să spun că 2014 a fost un an bun, dar nu neapărat grozav. A început timid, destul de prost chiar, a continuat bine, pentru ca spre sfârşit să primesc lovitura de graţie a anului. Lovitură pe care da, poate că o anticipam şi de aceea n-ar fi trebuit să mă mire. Am nu ştiu cum, "talentul" ăsta de a simţi ce urmează să se întâmple când e vorba de lucruri rele. O fi intuiţia. Dar da, m-a cam dărâmat lovitura aia. Şi probabil ştiţi deja că eu nu cred până nu văd, de obicei. Poate tocmai de aia a fost cu atât mai dureros.

Cert e însă că acum, pe sfârşit de an, totul e mai bine. Lucrurile par să se fi aşezat, după eforturi mari. Dar pot să spun că mi-am învăţat lecţiile pe anul ăsta si acum sunt pregătita să greşesc din nou :)) Pentru că se spune că succesul e abilitatea de a trece de la un eşec la altul fără a-ţi pierde entuziasmul. Aşa că, de ce nu?

Şi poate că am pierdut multe anul ăsta, oameni dragi, oameni care erau aproape de sufletul meu, dar s-au evaporat ca prin farmec. Iar astea sunt momentele în care realizezi cât de neputincios eşti de fapt, tu, ca simplu om. Şi vezi că nu ai ce să faci, decât să încerci să înţelegi şi să accepţi. Asta e o lecţie pe care încă mă străduiesc să o învăţ..

Dar pe lângă toate momentele mai puţin bune, am avut şi câteva realizări frumoase. Şi aş spune că din punct de vedere profesional a fost un an bun de tot. Iar personal, cred că am ajuns la un nivel în care mi-e bine cu mine, aşa cum sunt. Am descoperit atât de multe în ultimele câteva luni mai ales, iar asta mă bucură mult. Pentru că încerc mereu să fiu mai bună, mai bună decât ieri. A fost ca un fel de redescoperire, redefinire, restabilire a priorităţilor şi a ţelurilor în viaţă. Şi am înţeles că important e ceea ce pot să fac, să îndeplinesc lucrurile pentru care am fost menită. Şi-acum nu vreau decât să învăţ să-mi fac munca cât de bine, să o dezvolt şi să o extind. Să ajung să fiu complet independentă. Iar restul vor veni pe parcurs.

Iar pentru mine, personal, aş vrea mai multă răbdare, pentru că am pierdut-o în spaţiu anul ăsta :)) Plus înţelepciune. Şi sănătate, linişte şi lumină pentru mine, familia mea şi prietenii mei dragi. Pe restul, am încredere că le pot face şi singură.

"Study while others are sleeping,
 Work while others are loafing,
 Prepare while others are playing,
 And dream while others are wishing."

Motto-ul meu pentru 2015, acesta e!!

Antidotul pentru suferinţa din iubire e tot Iubirea

Oare poţi să-ţi impui să nu mai iubeşti? Oare poţi decide să nu mai simţi iubirea, să-i spui "STOP!" şi să-i închizi uşa în nas?! Chiar crezi asta? Stai să vezi numai!! Vreau să văd omul care nu e capabil de iubire! Să o dea, dar mai ales să o primească. Adică, de ce ai refuza cu încăpăţânare şi în mod stupid, să laşi pe cineva să te iubească pur şi simplu? Cum o să-ţi închizi inima în faţa unui sentiment aşa puternic, aşa frumos? Nu, nu există aşa ceva!

Poate că da, frica de a nu mai suferi ne poate face să nu ne mai dorim iubirea, dar nu e ca şi cum ai putea deţine puterea supremă de a-ţi controla toate sentimentele şi trăirile la infinit. Putem avea desigur, laşitate suficientă de a încerca, şi nu e de condamnat. Dar ar fi bine să ştim că nu e o soluţie de durată, că peste nu mult timp, vom eşua în încercarea noastră. Reprimarea trăirilor nu-ţi va rezolva problema şi nici nu te va face fericit, ba dimpotrivă. Pentru că în fond, antidotul pentru suferinţa din iubire e tot iubirea. Şi nu există alt remediu care să fi fost descoperit până acum. De fapt, am înţeles în sfârşit (!!!) că oricât de raţionali am fi şi oricât de mult am încerca să controlăm ceea ce simţim, suntem condamnaţi în viaţa asta să primim şi să oferim iubire. Până la urmă, asta ne defineşte ca fiinţe umane, asta ne face să fim fiinţe atât de complexe.

Eu zic să riscăm. Să simţim, să iubim. Să ne lăsăm sentimentele să zboare, exact ca nişte păsări cu aripile larg deschise. Şi la un moment dat, vom reuşi să fim fericiţi, să iubim complet. Atunci vom şti că am câştigat această luptă!

Cel mai original cadou: zăpadăăă!!!

Azi am primit zăpadă cadou. :)

Cum? Ah, o poveste tare drăguţă.
Nu m-am omorât niciodată după iarnă şi ger, dar anul ăsta, din motive necunoscute, m-a apucat un dor de zăpadă..inexplicabil. Deja simt atmosfera de Crăciun de vreo 2 săptămâni şi da, o ador! E perioada mea preferată, mi se pare cea mai veselă perioadă din an. Îmi plac toate luminiţele magice, îmi place să mă plimb în timp ce ninge, îmi place să fiu acasă, cu familia sau să mă întâlnesc cu cei mai dragi prieteni.

Am fost acasă la Piteşti weekendul ăsta. Frumoase zile, dar mi-a lipsit zăpada. Şi chiar dacă am cântat într-una "Let it snow, let it snow, let it snow!" (în ideea că poate vine ninsoarea si peste orăşelul meu), dorinţa nu mi s-a îndeplinit.

Dar am avut noroc. Probabil cândva, în trecut, am făcut o faptă suficient de bună încât astăzi să se îndure cineva de mine şi să-mi facă cadou zăpada mult-dorită. :)) Un prieten bun, pe care l-am tot sâcâit azi, mi-a făcut poza de mai sus şi mi-a trimis-o. Probabil ca să mă calmez şi să nu mai continuu aşa. :))

N-am apucat nici măcar sa-i mulţumesc cum trebuie, dar o să mă revanşez eu cumva. Şi încep aici:

"Mulţumesc mult, dragul meu, pentru cadoul frumos si mult-apreciat. Uite, vezi? Deja învăţ să apreciez :D You can be proud of me now. :) Şi..scuzeee pentru toate sâcâielile pe care le-ai îndurat azi şi pentru că uneori mă comport ca un copil (ştii deja că nu sunt chiar aşa, dar unele lucruri chiar îmi iau ochii! :D). Mulţumesc şi...mulţumesc!!"

Şi pe final vă las cu melodia care mi-a înveselit ultimele zile. Şi vă doresc să aveţi parte de surprize cât mai frumoase şi mai pe sufletul vostru!