Mi-e dor de casa, de fratele meu, de mama, de tata. Mi-e dor de viata mea linistita de acasa, mi-e dor de anii de liceu, cand mi se parea greu sa invat 10 pagini pentru o lucrare. Mi-e dor de viata lipsita de griji, de panta pe care o coboram in fiecare zi pe tocuri, cand ma duceam la liceu.
Mi-e dor de rasetele nebunesti din pauze, mi-e dor de caietele mele de matematica si fizica, pline cu desene si citate si fragmente din carti. Mi-e dor sa pierd vremea cu fratele meu, sa povestim, sa ne certam, sa radem, sa ne jucam.
Mi-e dor sa ma certe mama ca nu invat destul si apoi sa iau note mari. Mi-e dor de usurinta cu care obtineam rezultate bune, de olimpiadele de engleza la care am luat premii si mi-e dor sa cred ca fac ceva cu adevarat bine. Mi-e dor de orele nesfarsite de matematica si de variantele pentru bac la care ma chinuiam in fiecare seara.
Mi-e dor de mirosul de acasa, de mancarea de acasa, de aerul de acasa. Mi-e dor sa-mi vad bunicii in fiecare weekend.
Mi-e dor sa ies linistita in oras cu prietenele mele, fara sa imi fac griji ca am de invatat sute de pagini apoi. Mi-e dor sa fiu copil, sa imi permit sa fiu inconstienta. Mi-e dor sa am timp sa citesc romane, sa vad seriale sau doar sa stau degeaba.
Mi-e dor sa-mi vad parintii in fiecare zi, sa pot sa le povestesc ce am mai facut, ce am mai vazut, ce am mai invatat.
Mi-e dor, mi-e atat de dor....
