Cel mai original cadou: zăpadăăă!!!

Azi am primit zăpadă cadou. :)

Cum? Ah, o poveste tare drăguţă.
Nu m-am omorât niciodată după iarnă şi ger, dar anul ăsta, din motive necunoscute, m-a apucat un dor de zăpadă..inexplicabil. Deja simt atmosfera de Crăciun de vreo 2 săptămâni şi da, o ador! E perioada mea preferată, mi se pare cea mai veselă perioadă din an. Îmi plac toate luminiţele magice, îmi place să mă plimb în timp ce ninge, îmi place să fiu acasă, cu familia sau să mă întâlnesc cu cei mai dragi prieteni.

Am fost acasă la Piteşti weekendul ăsta. Frumoase zile, dar mi-a lipsit zăpada. Şi chiar dacă am cântat într-una "Let it snow, let it snow, let it snow!" (în ideea că poate vine ninsoarea si peste orăşelul meu), dorinţa nu mi s-a îndeplinit.

Dar am avut noroc. Probabil cândva, în trecut, am făcut o faptă suficient de bună încât astăzi să se îndure cineva de mine şi să-mi facă cadou zăpada mult-dorită. :)) Un prieten bun, pe care l-am tot sâcâit azi, mi-a făcut poza de mai sus şi mi-a trimis-o. Probabil ca să mă calmez şi să nu mai continuu aşa. :))

N-am apucat nici măcar sa-i mulţumesc cum trebuie, dar o să mă revanşez eu cumva. Şi încep aici:

"Mulţumesc mult, dragul meu, pentru cadoul frumos si mult-apreciat. Uite, vezi? Deja învăţ să apreciez :D You can be proud of me now. :) Şi..scuzeee pentru toate sâcâielile pe care le-ai îndurat azi şi pentru că uneori mă comport ca un copil (ştii deja că nu sunt chiar aşa, dar unele lucruri chiar îmi iau ochii! :D). Mulţumesc şi...mulţumesc!!"

Şi pe final vă las cu melodia care mi-a înveselit ultimele zile. Şi vă doresc să aveţi parte de surprize cât mai frumoase şi mai pe sufletul vostru!

Ca să primeşti dragoste, trebuie întâi să o oferi tu!

Da, păi cam aşa e. Dacă vrem să primim dragoste, ar fi cazul în primul rând să învăţăm să o oferim. De ce? Simplu. Pentru că nu vom fi capabili să o acceptăm în viaţa noastră şi mai ales să o apreciem, dacă mai întâi nu ştim cum să o dăruim. Ne va speria şi pur şi simplu vom vrea să o luăm la fugă. (yeah, don't smile, experienţa vorbeşte din păcate :)) )

Suntem oameni şi facem greşeli. Tot timpul. Credem că vrem ceva, apoi ne dăm seama că de fapt vrem altceva. Şi ne răzgândim. Dar asta e ceva normal. Şi la fel de normal şi logic, ar trebui să învăţăm ceva din greşeli. Nu de alta, dar să nu le tot repetăm aşa, la nesfârşit.

Aşa şi cu dragostea. Avem pretenţia să o primim pe tavă, eventual cu o fundă mare şi roşie, totul de-a gata, şi asta doar pentru că...? Pentru că existăm? Da? NU! Greşit! Nu e aşa simplu. Ştiu, da. Noi ne-am dori, ar fi chiar fain, dar din păcate nu e aşa.

Aş propune să începem să lucrăm la asta mai mult. Să începem prin a oferi dragoste. Celor dragi, apropiaţi, familiei, prietenilor, persoanei iubite (dacă există una în viaţa noastră). Şi de ce nu, chiar şi celor pe care nu-i cunoaştem, dar cărora le putem oferi un zâmbet, o vorbă buna. Încercaţi măcar, nu vă costă nimic!Eu am început deja să fac asta.

Şi eu am greşit la un moment dat, crezând în mod stupid că mi se cuvine să primesc dragoste, pentru cât de minunată eram. Şi m-am înşelat amarnic, ca un copil naiv şi prost. A trecut ceva timp de-atunci, e-adevărat. A trecut timp şi până să învăţ ceva din asta. Dar am crescut şi am învăţat. Nu e uşor, nu a spus nimeni asta. Începutul e mai greu, apoi totul vine de la sine. Şi e un sentiment frumos. E frumos să dăruieşti fără să aştepţi ceva în schimb şi chiar dacă, poate, unii nu apreciază. Dar nu ne oprim. We keep going!

Unstoppable! :)

Trezirea la realitate

In ultima saptamana am fost cam zombie, dar acum (astazi mai exact), sunt din nou eu. Am avut o revelatie azi, cand imi faceam baie. Don’t laugh, apa ma face sa gandesc limpede, ma ajuta sa vad lucrurile intr-o alta lumina, mai clara, si imi da inspiratie multa. N-am mai avut asa inspiratie si chef de scris de muuult timp, insa in ultimele zile am scris si am tot scris…

Dar sa va spun despre revelatie! Mi-am dat seama ca nu avem nevoie sa ne fie oferit un loc in viata, ci ca trebuie sa ni-l cladim singuri. Si ca putem deveni ceea ce ne dorim, atata timp cat facem ceva ca sa ne indreptam in directia aceea, pentru ca nimeni niciodata nu va putea sa ne schimbe substantial fara ca noi sa ne dorim si sa facem ceva in sensul asta.

Mi-am cautat mereu locul. Mi-a placut unul in mod special, dar n-am avut acces la el. N-a fost vina mea, pur si simplu nu s-a putut. Acum (abia acum!!) imi dau seama ca nu trebuia sa fiu acolo, ca eu trebuie sa-mi construiesc propriul drum, independent de acel loc, oricat de minunat ar fi el. (Nu-i problema, imi place independenta si tot ce presupune ea, asa ca probabil o sa si reusesc candva.)

A fost gresit sa cred asta, total gresit, dar acum stiu. Vorbeam ieri cu prietena mea draga, Veronica. Vorbeam despre viata. Despre faptul ca nu stim sa o apreciem cum ar trebui, dar sa ne mai bucuram de ea.. Si ca simplul fapt ca traim si ca suntem sanatosi, ar trebui sa ne ajunga pentru a fi linistiti si pentru a ne construi fericirea. Depinde doar de noi, mai ales ca viata e atat de scurta..si oricand, oricand ne poate scapa printre degete…De asta zic. Sa nu ramanem cu regrete! Sa luptam pana la capat! Sa nu ne dam batuti!

Eu am crezut ca am facut asta, ca am luptat pana la capat. Repet: am crezut. Mi-am dat seama ca nu e asa. Ca nu am ajuns la capat, ca sfarsitul nu a venit de fapt. Ca inca mai pot face ceva. Se zice ca daca nu poti intra pe usa, sa intri pe geam. Ei, asta am sa fac! Am sa ma strecor cumva, am sa reusesc. 

Si uite asa, dupa cateva saptamani dezastruoase, care m-au consumat maxim, ma trezesc si eu in sfarsit la realitate. Si ratiunea mea imi zice: “Hei, mai ai atatea de facut! Mai poti face inca un million de lucruri importante! Sunt oameni care te asteapta cu drag, oameni care au nevoie de prezenta ta, de optimismul tau, de furtunile pe care le aduci in viata lor! Si de flacara aia de speranta, veselie, viata, pe care o tii aprinsa in vietile lor! Nu e pacat sa te irosesti asa? Nu e pacat ca ai ajuns sa-ti plangi de mila, adica sa faci fix lucrul pe care-l urasti cel mai tare?!” Si-atunci inima, care a fost aproape in coma atata timp, e trezita la viata si-si zice: “Doamne, cum am ajuns asa? Cum de am lasat sa se intample toate astea? Cand niciodata n-am agreat oamenii care stau si se scalda in autocompatimire, care nu fac altceva decat sa-si planga de mila si sa se vaite?” (Motiv pentru care ma enerveaza telenovelele. Chiar asa, de ce nu fac si ei telenovele in care protagonistele sa fie super-strong si sa nu planga in fiecare episod?!)

Cum mi-am dat seama de toate astea? Aa, pai mi-a luat muult. Zilele trecute vorbeam cu un prieten bun. L-am intrebat cum te recompui dupa ce iti vezi cel mai mare, mai important ideal, pur si simplu sfaramat. Stiti ce mi-a raspuns? “Go on…ai altele mai mari de facut, inseamna. Cand esti constient de ceea ce esti, nu te descompui. Faci altul mai mare daca era asa important…il inglobezi.” Bingo! Pai cum de nu mi-am dat seama mai devreme?!? Cum faci tu, Anca draga, de complici intotdeauna cele mai simple lucruri? 

M-am gandit obsesiv la asta, la ce mi-a spus. Da, asa fac eu cand ma sacaie ceva, MA GANDESC intr-una. E rau si sa gandesti asa mult, va zic eu. sa nu-ti poti opri mintea din gandit nici macar cand dormi..mda, e cam greu. E epuizant de-a dreptul. Dar macar a meritat. Doua zile si doua nopti m-am gandit, m-am invartit, m-am rasucit, am analizat si intr-un final..iata ca m-am trezit!! Si-acum ce-i de facut?

Un om special mi-a spus acum ceva timp: “In viata sa nu te multumesti niciodata cu putin.” Cata dreptate avea! Adica, in fond, daca putem avea mai mult, de ce sa nu luptam pentru asta? De ce sa ne oprim la mai putin? Bineinteles, nu ma refer la ambitia aia fara limite, distrugatoare, dar intotdeauna e bine sa fim determinati, sa avem teluri precise pe care sa ni le urmam. Si uite-asa mi-am adus din nou aminte de toate telurile mele, de idealurile mele, de toate visurile mele marete, de care sunt atat de aproape acum. Pai hai sa le facem sa devina realitate, nu? :D

Cum spunea Napoleon: “In dragoste si in razboi totul e permis.” Asta e razboiul meu, asa ca am sa fac orice ca sa-l castig!

  

P.S: Poate nu v-am spus nimic nou, poate ca stiati deja toate astea. Si eu am crezut ca le stiam. Teoria e minunata, insa in practica majoritatea ne impotmolim. Asa ca m-am gandit ca poate uneori vi se intampla si voua ca si mie, sa uitati toate lucrurile astea. Si-atunci m-am gandit sa va reamintesc. Luptati, dragii mei, luptati pana la capat! Iar capatul..ei bine, e departe, departe de tot!!