Ca să primeşti dragoste, trebuie întâi să o oferi tu!

Da, păi cam aşa e. Dacă vrem să primim dragoste, ar fi cazul în primul rând să învăţăm să o oferim. De ce? Simplu. Pentru că nu vom fi capabili să o acceptăm în viaţa noastră şi mai ales să o apreciem, dacă mai întâi nu ştim cum să o dăruim. Ne va speria şi pur şi simplu vom vrea să o luăm la fugă. (yeah, don't smile, experienţa vorbeşte din păcate :)) )

Suntem oameni şi facem greşeli. Tot timpul. Credem că vrem ceva, apoi ne dăm seama că de fapt vrem altceva. Şi ne răzgândim. Dar asta e ceva normal. Şi la fel de normal şi logic, ar trebui să învăţăm ceva din greşeli. Nu de alta, dar să nu le tot repetăm aşa, la nesfârşit.

Aşa şi cu dragostea. Avem pretenţia să o primim pe tavă, eventual cu o fundă mare şi roşie, totul de-a gata, şi asta doar pentru că...? Pentru că existăm? Da? NU! Greşit! Nu e aşa simplu. Ştiu, da. Noi ne-am dori, ar fi chiar fain, dar din păcate nu e aşa.

Aş propune să începem să lucrăm la asta mai mult. Să începem prin a oferi dragoste. Celor dragi, apropiaţi, familiei, prietenilor, persoanei iubite (dacă există una în viaţa noastră). Şi de ce nu, chiar şi celor pe care nu-i cunoaştem, dar cărora le putem oferi un zâmbet, o vorbă buna. Încercaţi măcar, nu vă costă nimic!Eu am început deja să fac asta.

Şi eu am greşit la un moment dat, crezând în mod stupid că mi se cuvine să primesc dragoste, pentru cât de minunată eram. Şi m-am înşelat amarnic, ca un copil naiv şi prost. A trecut ceva timp de-atunci, e-adevărat. A trecut timp şi până să învăţ ceva din asta. Dar am crescut şi am învăţat. Nu e uşor, nu a spus nimeni asta. Începutul e mai greu, apoi totul vine de la sine. Şi e un sentiment frumos. E frumos să dăruieşti fără să aştepţi ceva în schimb şi chiar dacă, poate, unii nu apreciază. Dar nu ne oprim. We keep going!

Unstoppable! :)

Trezirea la realitate

In ultima saptamana am fost cam zombie, dar acum (astazi mai exact), sunt din nou eu. Am avut o revelatie azi, cand imi faceam baie. Don’t laugh, apa ma face sa gandesc limpede, ma ajuta sa vad lucrurile intr-o alta lumina, mai clara, si imi da inspiratie multa. N-am mai avut asa inspiratie si chef de scris de muuult timp, insa in ultimele zile am scris si am tot scris…

Dar sa va spun despre revelatie! Mi-am dat seama ca nu avem nevoie sa ne fie oferit un loc in viata, ci ca trebuie sa ni-l cladim singuri. Si ca putem deveni ceea ce ne dorim, atata timp cat facem ceva ca sa ne indreptam in directia aceea, pentru ca nimeni niciodata nu va putea sa ne schimbe substantial fara ca noi sa ne dorim si sa facem ceva in sensul asta.

Mi-am cautat mereu locul. Mi-a placut unul in mod special, dar n-am avut acces la el. N-a fost vina mea, pur si simplu nu s-a putut. Acum (abia acum!!) imi dau seama ca nu trebuia sa fiu acolo, ca eu trebuie sa-mi construiesc propriul drum, independent de acel loc, oricat de minunat ar fi el. (Nu-i problema, imi place independenta si tot ce presupune ea, asa ca probabil o sa si reusesc candva.)

A fost gresit sa cred asta, total gresit, dar acum stiu. Vorbeam ieri cu prietena mea draga, Veronica. Vorbeam despre viata. Despre faptul ca nu stim sa o apreciem cum ar trebui, dar sa ne mai bucuram de ea.. Si ca simplul fapt ca traim si ca suntem sanatosi, ar trebui sa ne ajunga pentru a fi linistiti si pentru a ne construi fericirea. Depinde doar de noi, mai ales ca viata e atat de scurta..si oricand, oricand ne poate scapa printre degete…De asta zic. Sa nu ramanem cu regrete! Sa luptam pana la capat! Sa nu ne dam batuti!

Eu am crezut ca am facut asta, ca am luptat pana la capat. Repet: am crezut. Mi-am dat seama ca nu e asa. Ca nu am ajuns la capat, ca sfarsitul nu a venit de fapt. Ca inca mai pot face ceva. Se zice ca daca nu poti intra pe usa, sa intri pe geam. Ei, asta am sa fac! Am sa ma strecor cumva, am sa reusesc. 

Si uite asa, dupa cateva saptamani dezastruoase, care m-au consumat maxim, ma trezesc si eu in sfarsit la realitate. Si ratiunea mea imi zice: “Hei, mai ai atatea de facut! Mai poti face inca un million de lucruri importante! Sunt oameni care te asteapta cu drag, oameni care au nevoie de prezenta ta, de optimismul tau, de furtunile pe care le aduci in viata lor! Si de flacara aia de speranta, veselie, viata, pe care o tii aprinsa in vietile lor! Nu e pacat sa te irosesti asa? Nu e pacat ca ai ajuns sa-ti plangi de mila, adica sa faci fix lucrul pe care-l urasti cel mai tare?!” Si-atunci inima, care a fost aproape in coma atata timp, e trezita la viata si-si zice: “Doamne, cum am ajuns asa? Cum de am lasat sa se intample toate astea? Cand niciodata n-am agreat oamenii care stau si se scalda in autocompatimire, care nu fac altceva decat sa-si planga de mila si sa se vaite?” (Motiv pentru care ma enerveaza telenovelele. Chiar asa, de ce nu fac si ei telenovele in care protagonistele sa fie super-strong si sa nu planga in fiecare episod?!)

Cum mi-am dat seama de toate astea? Aa, pai mi-a luat muult. Zilele trecute vorbeam cu un prieten bun. L-am intrebat cum te recompui dupa ce iti vezi cel mai mare, mai important ideal, pur si simplu sfaramat. Stiti ce mi-a raspuns? “Go on…ai altele mai mari de facut, inseamna. Cand esti constient de ceea ce esti, nu te descompui. Faci altul mai mare daca era asa important…il inglobezi.” Bingo! Pai cum de nu mi-am dat seama mai devreme?!? Cum faci tu, Anca draga, de complici intotdeauna cele mai simple lucruri? 

M-am gandit obsesiv la asta, la ce mi-a spus. Da, asa fac eu cand ma sacaie ceva, MA GANDESC intr-una. E rau si sa gandesti asa mult, va zic eu. sa nu-ti poti opri mintea din gandit nici macar cand dormi..mda, e cam greu. E epuizant de-a dreptul. Dar macar a meritat. Doua zile si doua nopti m-am gandit, m-am invartit, m-am rasucit, am analizat si intr-un final..iata ca m-am trezit!! Si-acum ce-i de facut?

Un om special mi-a spus acum ceva timp: “In viata sa nu te multumesti niciodata cu putin.” Cata dreptate avea! Adica, in fond, daca putem avea mai mult, de ce sa nu luptam pentru asta? De ce sa ne oprim la mai putin? Bineinteles, nu ma refer la ambitia aia fara limite, distrugatoare, dar intotdeauna e bine sa fim determinati, sa avem teluri precise pe care sa ni le urmam. Si uite-asa mi-am adus din nou aminte de toate telurile mele, de idealurile mele, de toate visurile mele marete, de care sunt atat de aproape acum. Pai hai sa le facem sa devina realitate, nu? :D

Cum spunea Napoleon: “In dragoste si in razboi totul e permis.” Asta e razboiul meu, asa ca am sa fac orice ca sa-l castig!

  

P.S: Poate nu v-am spus nimic nou, poate ca stiati deja toate astea. Si eu am crezut ca le stiam. Teoria e minunata, insa in practica majoritatea ne impotmolim. Asa ca m-am gandit ca poate uneori vi se intampla si voua ca si mie, sa uitati toate lucrurile astea. Si-atunci m-am gandit sa va reamintesc. Luptati, dragii mei, luptati pana la capat! Iar capatul..ei bine, e departe, departe de tot!!

I'm back!

Hello, dragilor!

Stiu ca am lipsit nepermis de mult de pe blog, mult mai mult decat mi-am dorit, dar din pacate de multa vreme nu am mai avut timpul, energia si inspiratia necesare pentru a scrie. Da, stiu, e putin trist sa vad cum timpul trece si eu nu mai sunt in stare sa scriu nimic, dar acum m-am intors! :D Sper ca mi-ati dus dorul, pentru ca mie mi-a lipsit enooorm sa va scriu, sa astern cateva randuri  in acest spatiu atat de drag mie.

Intre timp, am incheiat si anul III de facultate, iar acum deja sunt in anul IV. Anul III a fost un an extrem de greu pentru mine (cine zice ca facultatea de drept e usoara, nu stie ce vorbeste), un an plin de provocari, in care am tot incercat sa imi conturez in minte cam ce imi doresc sa realizez in viitor. De obicei pentru mine e destul de simplu sa fac asta, pentru ca aproape intotdeauna stiu ce vreau, dar cand e vorba de lucruri serioase si importante...cantaresc mai mult pana sa iau o decizie (doar sunt balanta, ce naiba?! :)))

Dar acum am rezolvat si dilema asta si stiu exact catre ce ma indrept. :)

In tot timpul asta, mai mult de jumatate de an de cand nu am mai scris, fata chic a crescut, s-a maturizat si a trecut prin atatea.. Dar e bine, e inca aici si e optimista. Mi-a fost dor de blog, mi-a fost tare dor sa scriu si mi-a fost dor de voi, cei care ma cititi. Dar de-acum nu va mai parasesc. Am atatea lucruri despre care sa scriu, atatea de transmis si sper sa va aduc putin optimism si putina lumina in viata. Sper sa si reusesc! :)

Va imbratisez cu drag si dor,
Anca

Valentine's day?

Valentine's day e o prostie. O sărbătoare inventată de nu-ştiu-cine pentru fraierii care nu mai au în ce să creadă. Mai bine aţi crede în Dumnezeu, dragilor, ar fi o alegere mult mai înţeleaptă. El măcar există...

De ce avem nevoie de Valentine's day? Nu trăim în SUA şi totuşi sărbătorim mai ceva ca americanii. Poate că avem nevoie să mai credem în iubire, poate că avem nevoie de mirajul ăsta pe care ni-l oferă toate inimioarele şi dulcegăriile existente pe faţa Pământului. 

Şi ca să fiu rea până la capat, vă dau un mic test. Priviţi-l cu atenţie pe omul ăla de lângă voi, fie el femeie sau bărbat. Priviţi-l bine şi gândiţi-vă: chiar îl iubiţi? Chiar e cazul să vă omorîţi atâta în încercarea de a vă demonstra imensa iubire? Chiar e dragoste adevărată? Chiar, chiar, chiar?!?

Pentru că dacă nu e, nu e niciun motiv pentru care să sărbătoriţi cu atâta înflăcărare (lăsând la o parte ridicolul acestei aşa-zise sărbători..) E ca şi cum v-aţi minţi singuri. Vă amăgiţi şi nu e bine. Şi ar fi mai mult decât recomandabil să faceţi ceva şi să schimbaţi situaţia. Căutaţi-vă iubirea.

Dacă răspunsul la întrebările mele e un mare DA, atunci sunteţi norocoşi. Şi privilegiaţi. Şi apreciaţi asta cât puteţi de mult. Şi sărbătoriţi si Valentine's day, dacă asta simţiţi şi chiar dacă e prea siropos. Doar să faceţi asta discret.

Şi ca un ultim sfat: dragilor, dacă tot aveţi nevoie să credeţi în ceva, credeţi în iubire! În iubirea aia reală care nu te lasă să dormi nopţile, care îţi dă aripi în cele mai grele momente ale vieţii, iubirea despre care ştii sigur că e pentru tine! Lăsaţi la o parte prostia asta cu Valentine's day, n-aveţi nevoie de o zi în care să vă sărbătoriţi iubirea. Puteţi să o sărbătoriţi în fiecare zi dacă vreţi!

P.S.: A nu se înţelege că am ceva cu oamenii care se iubesc. Personal, vă doresc toata fericirea din lume! Am ceva cu cei care pretind că sunt îndrăgostiţi, dar de fapt habar n-au ce-i aia iubire. Doar cu ei am ceva :)

Dragă 2014

Să știi că mă bucur că ai venit în sfârșit. Te-am asteptat. Vreau atâtea de la tine.. Ei bine, știi doar că niciodată nu mă mulțumesc cu puțin.
Ştii, desigur, că vine un moment când încercăm să ne dăm seama la ce suntem buni, ce ştim să facem mai exact. Eu mi-am început anul cu gândul ăsta: să descopăr ce ştiu să fac cel mai bine, să îmi folosesc cât mai bine calităţile şi să încerc să îmi umplu golurile cât de bine pot.
Până acum m-am descurajat de multe ori. Şi e greu să nu o faci atunci când nu ţi-e prea clar ce potenţial ai. Dar de fiecare dată până acum m-am ridicat, m-am mobilizat şi am luat-o de la capăt. Cu siguranţă voi mai renunţa de 1 milion de ori, dar nu mă dau bătută. E foarte important de fapt să nu renunţăm niciodată. Să luptăm, să muncim până la epuizare (dacă e nevoie), dacă vrem să avem rezultate.

Pe de altă parte, de când ai venit, am început să apreciez şi mai tare persoanele pe care le am alături şi clipele petrecute cu acestea. Desigur, am avut parte şi de câteva dezamăgiri, dar fără ele viaţa nu ar fi la fel, nu-i aşa? Cel mai important e să înţelegem că la fel ca bucuriile şi momentele frumoase, şi problemele sunt parte din viaţă şi trebuie acceptate, oricât de greu ne-ar fi..

Eu vreau să fii un an in care să petrec cât de mult timp e posibil cu cei dragi. Vreau un 2014 luminos, dar să fie simplu, chiar banal dacă se poate. Pentru că ştiu sigur că sunt capabilă să-l umplu cu momente speciale. Şi mai vreau sănătate, chiar dacă sună a clişeu. E prea importantă si necesară dacă vrem să realizăm ceva anul acesta.

P.S: Iată că prima luna din 2014 s-a cam dus. Plănuiam să scriu postarea asta încă de pe 1 ianuarie, ba chiar am şi început-o. Însă pe parcurs m-a cam părăsit inspiraţia şi n-am mai reuşit s-o termin. Dar acum, în sesiune, am mai tot timpul inspiraţie (hehe). Prin urmare, e foarte probabil să scriu destul de mult zilele astea :). În plus, după ce m-am gândit destul de mult si deşi nu e perioadă foarte grozavă pentru mine, am hotărât sa nu închid blogul. Mi-e prea drag şi am multe amintiri frumoase legate de el. Aşa că de-acum încolo o să ma "vedeţi" muult mai des pe aici.
Vouă vă doresc tot ce e mai bun pe lume şi vă îndemn să încercaţi să fiţi mai buni, mai toleranţi şi mai calzi de-acum încolo.
Vă pup, dragilor si ne reîntâlnim marţi, când vă invit să citiţi o povestioară despre prietenie şi prieteni adevăraţi.