Nu mi-au placut niciodata jumatatile de masura si nici n-am inteles exact cum functioneaza treaba asta. Sa ne imaginam un pic: Cum ai putea sa iubesti pe jumatate, sa suferi pe jumatate, sa te bucuri pe jumatate, sa muncesti pe jumatate, sa te odihnesti pe jumatate? Practic, ai trai o viata pe jumatate. Nu o jumatate de viata, ca asta ar presupune totusi o viata traita complet, la maxim.
Si cum nu imi plac jumatatile, mereu m-am ferit de ele. Si de obicei merg pe principiul "Totul sau nimic!". It's all or nothing, baby! Pentru ca prefer intotdeauna lucrurile intregi, complete.
Sa luam mai bine un exemplu concret: o relatie. Fie de prietenie, fie de iubire. De ce nu mi-as dori ca acea persoana sa faca parte din viata mea cu norma intreaga? De ce sa nu-mi fie alaturi (pe cat e posibil, nu's absurda), de ce sa nu pastram o legatura constanta? Da, timpul e pretios, noi suntem tot mai ocupati in ziua de astazi, dar chiar si asa, nu e nevoie de eforturi prea mari pentru a pastra o relatie.
Nu mai e ca pe vremea bunicilor, cand se trimiteau scrisori si asteptai cu sufletul la gura sa primesti un raspuns. Era romantic, da, dar prea te tinea ca pe jar.
Un raspuns clar? Nu-l am si cel mai probabil nici n-am sa gasesc. Poate ca pur si simplu tine de fiecare dintre noi. Unii prefera stabilitatea (a nu se confunda cu rutina, plictiseala), altii prefera jumatatile. Ma intreb acum, care or fi mai fericiti? Or fi mai fericiti cei care traiesc asa, cu jumatatile astea, fara nicio problema? Oare indiferent ce ar face, nu le lipseste jumatatea cealalta?
Bine spus! :)
RăspundețiȘtergere