21

   

    Ieri am implinit 21 de ani. Multi ani, dupa parerea mea, dar incerc sa ma bucur de ei cat pot de mult.
    La 21 de ani vreau sa fiu mai independenta, mai optimista, mai puternica, mai enigmatica, mai fericita decat am fost pana acum. Si mai vreau sa ma bucur la maxim de clipele frumoase, de oamenii dragi mie, de toate nimicurile.
    Am primit o multime de urari. De la diverse persoane, apropiate mie sau nu. Oameni pe care i-am vazut o singura data in viata si cu care n-am schimbat prea multe cuvinte. Si oameni pe care ii stiu de mai multa vreme, dar cu care, din diverse motive, n-am interactionat pana acum. Si desigur, oameni dragi mie, oameni care ocupa un loc esential in viata mea si care "au avut grija" sa ma trezeasca devreme ieri dimineata ca sa-mi faca urari frumoase sau sa-mi cante "Multi ani traiasca!".
    M-am bucurat la maxim de fiecare minut din aceasta zi si pot sa afirm cu tarie ca a fost a doua cea mai frumoasa aniversare a mea (sorry, dar primul loc il ocupa majoratul).
    Daca ar fi sa fac un top al urarilor, cea mai frecventa a fost "Sa fii iubita!". Or sti ei ceva de m-au bombardat cu urarea asta...Desigur ca au fost si altele speciale si pot sa spun ca le-am apreciat pe toate si le multumesc mult tuturor celor care ieri m-au surprins placut si mi-au oferit momente frumoase.
    Sper ca de acum incolo sa reusesc sa apreciez mai mult lucrurile bune care mi se intampla si sa reusesc sa trec mai usor peste greutati. Si la 21 de ani mi-am propus sa iubesc mai mult si mai intens (si aici ma refer la familie, prieteni si...persoana potrivita). Deci, sa ne bucuram de cei 21 de ani!

Fragment

 

     "Stau la biroul meu incercand sa citesc ceva pentru facultate. Aiurea, nu ma pot concentra. Ma mai uit la telefon din cand in cand, ma mai gandesc la tine. Oare o sa te vad maine? Asa sper. Lumina lampii creeaza umbre, iar trandafirii multicolori din vaza imprastie mirosul lor imbatator si ma fac sa ma gandesc la tine si mai mult, si mai intens. Tu esti zbuciumul meu si tu esti linistea mea. Tu imi dai sentimentul ala de siguranta, confort si tot tu ma faci sa ma agit, sa-mi traiesc viata la maxim in asa fel incat sa nu ma plictisesc niciodata.
     De unde ai aparut tu, cu toata magia asta ciudata care te inconjoara? Am fost mereu aproape de tine si totusi, abia dupa ce ne-am indepartat ai intrat cu adevarat in viata mea. Ai plutit pur si simplu, pana ai aterizat in viata mea, in lumea mea. Cum ai facut asta? Cum ai reusit? Cum ai facut ca inima sa-mi bata cu putere, genunchii sa mi se inmoaie, mainile sa imi tremure si fluturi sa imi zburde prin stomac? Cum?
     Si cum ai reusit sa treci de scutul meu plin de indiferenta si aroganta? Cine te-a ajutat?
     Imi pun toate intrebarile astea si pana si trandafirii miros a tine. Tu esti linistea. Dar tu esti si zbuciumul. Si as vrea sa inteleg. Sunt atat de multe lucruri... Cum ne-au ales? Cum au hotarat EI ca noi suntem facuti unul pentru altul? Cum ne-au hotarat vietile, destinele? Cum au aranjat totul?
     Mi-e dor de tine asa cum nu mi-a mai fost de mult. De prea mult. Mi-era dor sa-mi fie dor de tine. Sa te vad, sa te privesc, sa simt, sa-mi trezesti inima, sa o faci sa se zbata si sa fie linistita si in siguranta in acelasi timp. Am sa ti-o dau tie. Astept momentul potrivit. Dar intr-o zi va fi a ta, de tot si complet. Inima mea te-a asteptat mult, probabil de cand ma stiu. Si e ciudat ca mi te-am imgainat mereu exact asa cum esti. Cum as putea sa vreau altceva vreodata? Cum as putea sa renunt la tine? Si cu inima mea ce sa fac? Cum s-o mai linistesc, cand ea se zbuciuma si se intristeaza de dor?
     Va fi bine, nu-i asa? Da. Va fi bine."

(fragment din romanul pe care am inceput sa-l scriu recent)

Zilele ploioase...

Nu-mi place frigul. Nu-mi place nici caldura prea mare. Prefer temperaturile moderate, vremea blanda si prietenoasa, poate pentru ca sunt nascuta in octombrie... De-ar fi octombrie tot anul, cea mai fericita as fi.

Astazi a plouat. Astazi e frig si nu prea-mi place. Aveam planuri. Voiam sa stau in gradina, in hamac, cu o carte-n brate. Ceva simplu, de suflet. Dar acum nu mai pot.
Au insa si zilele ploioase farmecul lor. In astfel de zile am tendinta sa devin melancolica. Cad, asa, intr-o adanca stare de visare. Nu dureaza mult. Ma tine cam pana cand ma razvratesc si-mi fac curaj sa infrunt vremea neprietenoasa.
Asa ca ma imbrac bine, imi iau blugii, arunc pe mine un pulover gros, o vesta si o esarfa. Incalt o pereche de cizme si ma avant in aerul rece al diminetii. Nu mai ploua, dar bate vantul tare de tot. De parca vine iarna, nu toamna. Si totusi, e inca august. 

Pe afara nu-s multe de facut, dar cu siguranta sunt multe de vazut. Ma plimb prin gradina mea mare, plina cu flori frumoase si multi pomi. Imi da o stare de liniste sufleteasca, de echilibru, armonie. Asta o fi fericirea? Nu stiu, dar nu m-am simtit nicicand mai bine. Eu cu mine si atat.

Cand ma intorc in casa, imi place sa beau o cana mare de cafea fierbinte cu putina scortisoara, in timp ce rasfoiesc albume vechi de familie. Ma cuprinde iar melancolia si-mi aduc aminte fiecare moment deosebit, in detaliu. Fiecare zambet, fiecare lacrima, zilele speciale, starile care ma incercau in vreumurile acelea, ce aspiratii aveam sau cum ma bucuram de fiecare clipa. Atat de multe momente... si toate m-au construit pe mine, cea de astazi.

Nici nu-mi dau seama cum trece timpul aducandu-mi aminte povestea pe care fiecare fotografie mi-o spune. Mi-ar fi placut sa am un semineu, sa aud lemnele trosnind in timp ce flacarile le cuprind. Ar fi fost perfect. Si se mai spune ca perfectiunea nu exista...

Mai tarziu ma cuibaresc intr-un fotoliu, cu "Valurile" Virginiei Woolf in mana. Azi o incep, dar e atat de mult timp de cand stau cu ochii pe ea... atat de multa vreme de cand mi-a atras atentia dintre atatea carti din biblioteca de-acasa... Si azi e o zi buna sa o incep. Nu stiu nimic despre ea, n-am asteptari. Astept doar sa ma surprinda. Imi plac surprizele.

Si-acum o sa ma las cuprinsa de visare si de povestea pe care aceasta carte vrea sa mi-o spuna, in timp pe fundal se aude ploaia. S-ar putea sa inceapa sa-mi placa zilele ploioase. :)

Jumatati

Nu mi-au placut niciodata jumatatile de masura si nici n-am inteles exact cum functioneaza treaba asta. Sa ne imaginam un pic: Cum ai putea sa iubesti pe jumatate, sa suferi pe jumatate, sa te bucuri pe jumatate, sa muncesti pe jumatate, sa te odihnesti pe jumatate? Practic, ai trai o viata pe jumatate. Nu o jumatate de viata, ca asta ar presupune totusi o viata traita complet, la maxim.

Si cum nu imi plac jumatatile, mereu m-am ferit de ele. Si de obicei merg pe principiul "Totul sau nimic!". It's all or nothing, baby! Pentru ca prefer intotdeauna lucrurile intregi, complete.

Sa luam mai bine un exemplu concret: o relatie. Fie de prietenie, fie de iubire. De ce nu mi-as dori ca acea persoana sa faca parte din viata mea cu norma intreaga? De ce sa nu-mi fie alaturi (pe cat e posibil, nu's absurda), de ce sa nu pastram o legatura constanta? Da, timpul e pretios, noi suntem tot mai ocupati in ziua de astazi, dar chiar si asa, nu e nevoie de eforturi prea mari pentru a pastra o relatie.
Nu mai e ca pe vremea bunicilor, cand se trimiteau scrisori si asteptai cu sufletul la gura sa primesti un raspuns. Era romantic, da, dar prea te tinea ca pe jar.

Un raspuns clar? Nu-l am si cel mai probabil nici n-am sa gasesc. Poate ca pur si simplu tine de fiecare dintre noi. Unii prefera stabilitatea (a nu se confunda cu rutina, plictiseala), altii prefera jumatatile. Ma intreb acum, care or fi mai fericiti? Or fi mai fericiti cei care traiesc asa, cu jumatatile astea, fara nicio problema? Oare indiferent ce ar face, nu le lipseste jumatatea cealalta?

Dulce Independenta

De cand ma stiu sunt o persoana independenta, un fel de fan al manifestarilor libere si mare iubitoare a ideii de "fac ce am chef, cum am chef si daca am chef!". Nu mi-a placut niciodata sa simt ca cineva incearca sa-mi ingradeasca in vreun fel libertatea si in principiu, de fiecare data cand m-am simtit "in pericol", am fugit de astfel de oameni.
In fond, independenta are un farmec aparte. Sa stii ca poti sa-ti iei singur propriile decizii, sa nu dai socoteala nimanui, sa nu-ti ceara nimeni (!) explicatii, asta e ceva incredibil. Un sentiment absolut minunat.
Dar toate astea nu inseamna ca nu imi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac. Ci inseamna pur si simplu ca sunt suficient de capabila sa imi iau singura deciziile si sa mi le si asum. Si nu, nu mi-e teama de consecinte. Mi le asum si pe astea.
Am cunoscut si oameni fricosi. Oameni carora le e frica sa se arunce cu capul inainte si sa isi ia propriile decizii, preferand sa ii lase pe altii sa hotarasca in locul lor. Oameni carora le e teama de lume, de ceea ce vor spune unii si altii, oameni carora le e teama sa traiasca liber.
Ma scuzati, asta nu e viata! Nu poti sa iti impui limite, nu poti sa iti spui "Doar atat fac si apoi ma opresc." Daca tu poti mai mult? Daca dincolo de limitele astea esti TU cel adevarat, cel real si cel care poate realiza lucruri marete? Te-ai gandit la asta? Daca da, e un prim pas. Continua, nu te opri! Daca nu, gandeste-te! S-ar putea totusi sa fie bine. N-ai nimic de pierdut!