Zilele ploioase...

Nu-mi place frigul. Nu-mi place nici caldura prea mare. Prefer temperaturile moderate, vremea blanda si prietenoasa, poate pentru ca sunt nascuta in octombrie... De-ar fi octombrie tot anul, cea mai fericita as fi.

Astazi a plouat. Astazi e frig si nu prea-mi place. Aveam planuri. Voiam sa stau in gradina, in hamac, cu o carte-n brate. Ceva simplu, de suflet. Dar acum nu mai pot.
Au insa si zilele ploioase farmecul lor. In astfel de zile am tendinta sa devin melancolica. Cad, asa, intr-o adanca stare de visare. Nu dureaza mult. Ma tine cam pana cand ma razvratesc si-mi fac curaj sa infrunt vremea neprietenoasa.
Asa ca ma imbrac bine, imi iau blugii, arunc pe mine un pulover gros, o vesta si o esarfa. Incalt o pereche de cizme si ma avant in aerul rece al diminetii. Nu mai ploua, dar bate vantul tare de tot. De parca vine iarna, nu toamna. Si totusi, e inca august. 

Pe afara nu-s multe de facut, dar cu siguranta sunt multe de vazut. Ma plimb prin gradina mea mare, plina cu flori frumoase si multi pomi. Imi da o stare de liniste sufleteasca, de echilibru, armonie. Asta o fi fericirea? Nu stiu, dar nu m-am simtit nicicand mai bine. Eu cu mine si atat.

Cand ma intorc in casa, imi place sa beau o cana mare de cafea fierbinte cu putina scortisoara, in timp ce rasfoiesc albume vechi de familie. Ma cuprinde iar melancolia si-mi aduc aminte fiecare moment deosebit, in detaliu. Fiecare zambet, fiecare lacrima, zilele speciale, starile care ma incercau in vreumurile acelea, ce aspiratii aveam sau cum ma bucuram de fiecare clipa. Atat de multe momente... si toate m-au construit pe mine, cea de astazi.

Nici nu-mi dau seama cum trece timpul aducandu-mi aminte povestea pe care fiecare fotografie mi-o spune. Mi-ar fi placut sa am un semineu, sa aud lemnele trosnind in timp ce flacarile le cuprind. Ar fi fost perfect. Si se mai spune ca perfectiunea nu exista...

Mai tarziu ma cuibaresc intr-un fotoliu, cu "Valurile" Virginiei Woolf in mana. Azi o incep, dar e atat de mult timp de cand stau cu ochii pe ea... atat de multa vreme de cand mi-a atras atentia dintre atatea carti din biblioteca de-acasa... Si azi e o zi buna sa o incep. Nu stiu nimic despre ea, n-am asteptari. Astept doar sa ma surprinda. Imi plac surprizele.

Si-acum o sa ma las cuprinsa de visare si de povestea pe care aceasta carte vrea sa mi-o spuna, in timp pe fundal se aude ploaia. S-ar putea sa inceapa sa-mi placa zilele ploioase. :)

Jumatati

Nu mi-au placut niciodata jumatatile de masura si nici n-am inteles exact cum functioneaza treaba asta. Sa ne imaginam un pic: Cum ai putea sa iubesti pe jumatate, sa suferi pe jumatate, sa te bucuri pe jumatate, sa muncesti pe jumatate, sa te odihnesti pe jumatate? Practic, ai trai o viata pe jumatate. Nu o jumatate de viata, ca asta ar presupune totusi o viata traita complet, la maxim.

Si cum nu imi plac jumatatile, mereu m-am ferit de ele. Si de obicei merg pe principiul "Totul sau nimic!". It's all or nothing, baby! Pentru ca prefer intotdeauna lucrurile intregi, complete.

Sa luam mai bine un exemplu concret: o relatie. Fie de prietenie, fie de iubire. De ce nu mi-as dori ca acea persoana sa faca parte din viata mea cu norma intreaga? De ce sa nu-mi fie alaturi (pe cat e posibil, nu's absurda), de ce sa nu pastram o legatura constanta? Da, timpul e pretios, noi suntem tot mai ocupati in ziua de astazi, dar chiar si asa, nu e nevoie de eforturi prea mari pentru a pastra o relatie.
Nu mai e ca pe vremea bunicilor, cand se trimiteau scrisori si asteptai cu sufletul la gura sa primesti un raspuns. Era romantic, da, dar prea te tinea ca pe jar.

Un raspuns clar? Nu-l am si cel mai probabil nici n-am sa gasesc. Poate ca pur si simplu tine de fiecare dintre noi. Unii prefera stabilitatea (a nu se confunda cu rutina, plictiseala), altii prefera jumatatile. Ma intreb acum, care or fi mai fericiti? Or fi mai fericiti cei care traiesc asa, cu jumatatile astea, fara nicio problema? Oare indiferent ce ar face, nu le lipseste jumatatea cealalta?

Dulce Independenta

De cand ma stiu sunt o persoana independenta, un fel de fan al manifestarilor libere si mare iubitoare a ideii de "fac ce am chef, cum am chef si daca am chef!". Nu mi-a placut niciodata sa simt ca cineva incearca sa-mi ingradeasca in vreun fel libertatea si in principiu, de fiecare data cand m-am simtit "in pericol", am fugit de astfel de oameni.
In fond, independenta are un farmec aparte. Sa stii ca poti sa-ti iei singur propriile decizii, sa nu dai socoteala nimanui, sa nu-ti ceara nimeni (!) explicatii, asta e ceva incredibil. Un sentiment absolut minunat.
Dar toate astea nu inseamna ca nu imi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac. Ci inseamna pur si simplu ca sunt suficient de capabila sa imi iau singura deciziile si sa mi le si asum. Si nu, nu mi-e teama de consecinte. Mi le asum si pe astea.
Am cunoscut si oameni fricosi. Oameni carora le e frica sa se arunce cu capul inainte si sa isi ia propriile decizii, preferand sa ii lase pe altii sa hotarasca in locul lor. Oameni carora le e teama de lume, de ceea ce vor spune unii si altii, oameni carora le e teama sa traiasca liber.
Ma scuzati, asta nu e viata! Nu poti sa iti impui limite, nu poti sa iti spui "Doar atat fac si apoi ma opresc." Daca tu poti mai mult? Daca dincolo de limitele astea esti TU cel adevarat, cel real si cel care poate realiza lucruri marete? Te-ai gandit la asta? Daca da, e un prim pas. Continua, nu te opri! Daca nu, gandeste-te! S-ar putea totusi sa fie bine. N-ai nimic de pierdut!

Mai bine nu ne mai casatorim

Nu intotdeauna am fost impotriva casatoriei. De fapt nici acum nu sunt, cata vreme e vorba de doi oameni cu capul pe umeri, care stiu bine ce fac cand se hotarasc ei ca vor sa se casatoreasca. Dar in zilele noastre cam rar mai vedem asta.
Nu mai e ideea de a ne casatori din dragoste si aici apare inevitabil intrebarea: "Care dragoste? Unde naibii e?". Da, nu prea mai e. Traim superficial, aiurea, la intamplare, de pe-o zi pe alta, doar-doar o fi mai bine maine. Si nici nu traim clipa, macar sa zicem ca ne-am bucurat de fiecare moment. Nu facem nimic bine.
Si mai era iar ideea ca te casatoresti pentru totdeauna, forever si ca veti trai impreuna pana la adanci batraneti. Surpriza! Nici asta nu se mai intampla, ca slava Domnului, e tot mai usor sa divortezi in ziua de astazi, asa ca de ce n-am bifa si un divort la capitolul "experienta de viata"?
De fapt, tinerii (majoritatea) care mai indraznesc sa se casatoreasca in ziua de astazi, o fac asa, de amorul artei, de dragul de a purta si ei o verigheta pe deget si in ideea ca la un moment dat in viata asta oricine ar trebui sa se casatoreasca. Mnu. Nu asta e scopul si nu asta e ideea. E extrem de simplu: daca ai gasit persoana potrivita (sau macar crezi asta), aia langa care vrei sa petreci si momente mai bune si momente mai proaste (mai ales!), care te sustine si pe care o sustii neconditionat si pe care o iubesti nu doar pentru azi, pentru maine, ci asa, mai de durata macar, atunci ai putea eventual sa te gandesti la casatorie. Dar gandeste-te bine. Daca nu te regasesti in ce am zis mai sus, iti spun eu: mai bine NU! E mai sigur si mai simplu. Nu te lega la cap daca nu te doare :).
Si daca ti-e frica de singuratate, cumpara-ti un animal de companie mai bine! Un caine, o pisica, un papagal, un...ce vrei tu. Nu cere chiar atat de multa atentie si sacrificii ca un iubit/o iubita. Si desi se zice ca e mai bine singur decat intr-o companie proasta, tot mai multi aleg compania, de oricare ar fi ea, numai sa fie acolo ceva. Eu sustin singuratatea. Dar nu pretind ca toata lumea sa gandeasca ca mine.

Nu cred ca am sa ajung vreodata sa ma casatoresc, tocmai fiindca nu mai cred in institutia casatoriei (sa-mi fie cu iertare treaba asta). Dar daca totusi vreodata se va intampla minunea, sper sa am multa minte si multa luciditate cand o sa iau decizia asta. Si sper sa fie ceva simplu, spontan, ceva de oameni tineri, nebuni si frumosi. Am zis!

Pentru ca postarea a fost cam dark, am zis sa pun pe sfarsit un video frumos si sensibil cu doi oameni care s-au iubit, dar (nicio surpriza!) au divortat intre timp. Enjoy!

Poti sa spui ce vrei...

A trecut mult timp. Prea mult. Si acum, deodata parca nimic nu mai conteaza. Nimic din ceea ce a fost, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreodata.
Iar tu, regreti. Ai inceput sa regreti ca n-ai stiut sa apreciezi. Nici macar o data nu ai apreciat ceea ce ai avut.
Te doare acum sa o vezi asa diferita. Te doare sa vezi ca e independenta, fericita, multumita cu viata ei de acum. Dar n-ai sa stii nicicand cat a luptat pentru toate astea. N-ai sa stii cat i-a luat sa-si dea seama ce sa faca cu viata ei, de unde sa inceapa. Si nici in cate nopti a adormit gandindu-se la sensul vietii ei, pe care il credea pierdut.
Nu, n-ai fost tu totul. N-a fost asa. Tu ai fost doar o parte din viata ei, dar cand a renuntat la tine a trebuit sa renunte la tot ce te includea pe tine. Erai pur si simplu peste tot, iar ea a vrut sa schimbe asta. Daca a fost capabila sa o ia complet de la capat, inseamna ca e puternica. O femeie cu adevarat puternica si hotarata. Determinata in atingerea telurilor propuse. Asta e binecuvantarea ei si tot asta a fost si blestemul.
Si totusi, parca acum e alta. Nu mai e fata draguta, calda, blanda, pe care ai cunoscut-o. Acum e o femeie rece, indiferenta. Privirea ei nu mai e luminoasa, e intunecata, e complet schimbata. Ai fost tu de vina? Nu, nu te simti prea bine! A fost viata, au fost circumstantele. Si multele incercari prin care a trecut. Iar tu ai reprezentat doar una din ele. Dar ce conteaza acum e ca ea e bine, linistita.
Doare nu? Nu conteaza. Poti sa spui ce vrei, dar n-o sa mai conteze!