Despre viata...numai de bine

    Viata ne da mereu tot felul de lectii pe care avem nevoie sa le invatam pentru a reusi sa ne atingem telurile. Numai ea stie de ce avem nevoie si prin ce trebuie sa trecem pentru a ne crea pe noi, asa cum vrem sa fim.
    Viata ne pune deseori la incercari grele, pe care avem impresia ca nu le vom putea depasi. Si totusi, de cele mai multe ori reusim. Reusim sa ne autodepasim, reusim sa realizam mai multe decat ne-am fi imaginat, reusim sa fim mai buni si mai puternici. Desigur ca esecul ne pandeste la tot pasul, ne asteapta parca sa facem un pas gresit.
    Esecul nu e rau. Poate doar atunci, pe moment. Insa odata ce ne-am obisnuit macar putin cu prezenta lui inevitabila, vom fi capabili sa ne ridicam in picioare si sa o luam de la capat mai puternici, mai hotarati, mai pregatiti.
    Nu demult eram ingrozita de teama de esec. Pur si simplu nu voiam sa il iau in calcul. Era ca si cum pentru mine nu exista. Ma consideram foarte puternica si foarte capabila sa reusesc sa fac cam orice as fi vrut. WRONG! Am uitat ca sunt totusi om. Am uitat ca si esecul e parte din viata. Pana cand m-a lovit din plin. Ce a fost cel mai greu de acceptat a fost faptul ca am fost neputincioasa in fata lui. Pur si simplu nu am putut sa fac nimic ca sa il evit. Asa ca nu am avut incotro: a trebuit sa il accept si apoi sa invat sa o iau de la capat. Acum as putea spune chiar ca sunt foarte talentata la asta. :) Pot sa renasc exact ca pasarea Phoenix, din propria cenusa. Mi-a fost insa enorm de greu pana sa ajung sa invat din esecuri, sa le accept ca parte din viata de toate zilele. Dar acum sunt fericita sa spun ca POT!

P.S.: Ideea pentru acest articol m-a "lovit" astazi, in timp ce dadeam cu aspiratorul. De obicei cele mai bune idei imi vin atunci cand spal vasele sau cand fac baie, pentru ca apa ma ajuta sa fiu lucida si sa gandesc limpede. De data asta a fost diferit. :)

Si fotbalistii sunt oameni

    Eram sigura ca o sa revin cu o postare despre fotbal, pentru ca intr-un fel, era o promisiune. Speram totusi ca avea sa fie despre un succes al nationalei noastre, pentru ca deh, speranta moare ultima, iar in cazul meu, de obicei niciodata :). Si totusi, minunea nu s-a produs, dar personal, eram pregatita si pentru un eventual esec.
    Desigur ca, din nou, toti jurnalistii au sarit in sus, ca si asa-zisii "suporteri". Am avut insa si placerea sa vad ca au existat si suporteri adevarati (mai putini ce-i drept, dar au existat), care in ciuda rezultatului neplacut pentru noi, au sustinut totusi nationala pana la sfarsitul meciului, chiar daca era destul de evident ca o victorie sau macar un egal nu mai erau posibile.
    Si pentru ca in mod evident, vreau sa imi spun parerea, voi spune cum am vazut eu, spectatorul, meciul de aseara. In primul rand am vazut munca si stradanie. Desigur, poate nu la toti fotbalistii nostri, dar nu e cazul sa dam nume. Ideea e ca fotbalul e un sport de echipa, prin urmare ma voi referi la echipa si nu la jucatori individual. Revenind la subiect, ei bine, da! am vazut cum alergau pe acolo si incercau sa deposedeze, sa paseze, sa creeze ocazii. Poate ca nu le-a iesit, poate ca au facut si greseli, dar sa nu uitam ca greseala e ceva omenesc si ca si fotbalistii sunt oameni. In plus, olandezii, au fost chiar buni, iar fundasii lor erau uneori parca de netrecut.
    Despre alegerile selectionerului de a titulariza anumiti jucatori care au fost extrem de contestati, ce pot sa zic? A fost hotararea lui, ca doar de aia e selectioner. In plus, si-a asumat alegerile si asa cum a spus si el, daca ar fi facut altfel echipa, poate rezultatul ar fi fost si mai dramatic. Oricum, faptul e consumat si meciul a trecut.
    Cred totusi ca jucatorii nu ar trebui sa se demoralizeze. Pur si simplu asa e viata, de multe ori lucrurile nu ne ies asa cum am vrea, dar sa nu uitam ca din greseli invatam! Important e ca mai sunt meciuri si ca le putem castiga daca ne vom organiza mai bine si vom fi mai atenti. Si personal, refuz sa judec echipa nationala, in ciuda rautatilor de care dau peste tot... Si cred ca ar fi mult mai bine daca jurnalistii ar inceta sa critice atat de mult fiecare greseala si sa caute nod in papura pentru orice lucru.

   In final, un citat care mie imi place foarte tare si care ma ajuta sa ma mobilizez de fiecare data cand am parte de cate un esec :) : 
    "Orice sut in fund e un pas inainte." 

P.S.: aceasta postare ii este dedicata unei prietene de suflet, care m-a certat ca nu am mai scris nimic pe blog de mult timp (de 2 zile!!!) si care este o fana infocata de-a mea :)

Copiii fara etichete

Draga Omule,

    Daca te pot numi asa…

    Poate nu stiai, dar copiii au nevoie de sprijinul, de afectiunea si de atentia parintilor lor. Ce se intampla totusi atunci cand acestia ii maltrateaza, mai ales atunci cand in mod inconstient considera ca astfel ii educa si ii invata sa nu mai greseasca ? Cum e posibil ca dupa ce ai facut un copil si te-ai chinuit sa il cresti, sa incepi sa il maltratezi din diferite motive, oricare ar fi ele ? Nu, asa ceva e mai mult decat urat, e un gest de lasitate. Pentru ca stii bine ca acel copil nu se poate apara, ca nu are nicio putere in fata ta, Monstrul. Si da, te simti puternic atunci, pe moment, dar ulterior nu te roade constiinta ? Nu te simti ca un mare NIMIC ? Nu esti tu oare, o persoana josnica, pentru ca ii faci asta unui copil ? Unui suflet inocent, care nu are nicio vina pentru ca e asa cum e ? Si totusi, in loc sa iti asumi responsabilitatile de parinte, alegi calea pe care Cel Rau te indruma, calea cea mai usoara.

    Opreste-te putin si incearca sa te pui in locul acelui copil nevinovat. Incearca sa-i simti frica, sa simti cat de speriat si lipsit de speranta este. Nu te cuprinde tristetea ? Uite, mie aproape ca imi vine sa plang. Si cand ma gandesc ca din nefericire astfel de cazuri in care parintii isi bat copiii sunt atat de dese…

Da-mi voie te rog, sa iti povestesc ceva. Acum vreo 4 ani, in vara, eram la mare la Costinesti. Spre seara am iesit sa ma plimb prin statiune si la un moment dat am vazut o fetita foarte frumoasa si dulce. M-au impresionat foarte tare fata ei inocenta si ochii ei calzi. Era bineinteles, insotita de parintii ei si parea vesela, pentru ca vorbea intr-una. Nu puteam auzi ce spunea pentru ca eram la o distanta considerabila, dar puteam vedea. La un moment dat, tatal ei a inceput pur si simplu sa tipe la ea si a tras-o de mana asa de brusc, incat pana si eu, care priveam intreaga scena de la distanta, m-am speriat. Bineinteles ca s-a speriat si ea si a inceput sa planga, moment in care tatal ei, s-a enervat si deodata a luat-o pe sus (la propriu) si a aruncat-o peste umar exact ca pe un sac de cartofi. Am simtit in acele momente neputinta, furie. O furie imensa… As fi vrut sa pot sa fac ceva, sa ma duc la el, si sa ii zic ceva, dar ce ? Ce puteam eu sa fac, concret ? Poate ca cel mult as fi putut sa-l linistesc pe moment, dar nu as fi putut sa rezolv problema complet. Pentru ca nu aveam nicio autoritate si nu aveam acest drept. Intamplarea din acea seara m-a marcat destul de tare, pentru ca au trecut 4 ani si inca mi-o aduc aminte cu detalii. Poate pentru ca desi mie nu mi s-a intamplat niciodata asta, am putut totusi sa simt foarte bine frica si groaza pe care le simtea acea fetita complet lipsita de aparare.

    Si ma intreb acum : cum pot exista astfel de parinti ? Cum pot ei sa isi bata proprii copii ? Pentru ce ii mai fac daca altfel nu sunt in stare sa ii educe ? 

Aceasta postare face parte din campania "Copiii fara etichete", desfasurata de Organizatia "Salvati Copiii". Pentru detalii, intrati pe: http://salvaticopiii.ro.

Am invatat...

    In ultimul timp am invatat foarte multe lucruri importante in viata. Am invatat ca poti fi cu adevarat fericit doar daca faci lucrurile pe care le iubesti si doar traind asa cum vrei si cum iti place. Si odata ce ai descoperit care sunt acele lucruri care iti plac, ar trebui sa nu renunti la ele. Am invatat ca viata e scurta si de accea ar trebui sa o traim asa cum ne place, pentru ca facand lucrurile pe care le dorim, tot restul va veni de la sine: stima de sine, succesul, aprecierea.
    Am invatat ca oamenii nu sunt buni sau rai. Oamenii sunt si buni si rai. In acelasi timp. Toti putem fi buni in anumite situatii si rai in alte situatii. Dar asta depinde numai de noi, pentru ca e important sa stim cand sa ne oprim si sa alegem intre cele doua parti ale noastre.
    Am invatat ca trebuie intotdeauna sa ai o parere proprie, un cuvant de spus. Ca nu ar trebui sa ne temem de impresia pe care o vom crea si ca nu ar trebui sa ne pese de ceea ce cred ceilalti despre noi. Astea sunt detalii... Parerea pe care noi o avem despre propria persoana este cea mai importanta, pentru ca doar noi stim povestea care se afla in spatele a ceea ce am devenit. Si de cele mai multe ori povestea nu e frumoasa si roz, ci e trista si ascunde multa suferinta si multe momente dificile. Dar ceea ce conteaza cu adevarat este ce am invatat din acele experiente si cum ne-au transformat ele (sper ca in bine).
    Si am descoperit ca drumul cel mai sigur catre fericire este pur si simplu sa fii tu! Indiferent ce ai face si cine ai fi, indrazneste sa fii tu si ai curajul de a-ti asuma ceea ce esti, cu bune si cu rele!

"Toti trebuie sa fim pregatiti intr-un fel sau altul, sa trudim, sa suferim, sa murim. Iar cauza ta nu este mai putin nobila pentru ca nu bat tobele cand pleci catre zilnice batalii si multimea nu te aclama cand te intorci de la zilnica ta victorie sau infrangere."
                                                                     (Robert Louis Stevenson)

Curaj!      

Anca  :)

Si ce daca?

    Bun, Ungaria- Romania. 2-2...asta a fost scorul. Si bineinteles, toata populatia Romaniei a sarit in aer. Ca Goian a facut si a dres, ca Bogdan Stancu a ratat, ca Mutu a imbatranit, ca ala si alalalt.... Pe bune? Adica, pe buneee? Acum ne luam de toata echipa ca n-a jucat bine, dar inainte de meci ce faceam? Ziceam ca echipa e buna, ca poata sa faca un meci bun, ca suntem ROMANI si in plus ii blamam pe unguri. Iar acum...ei bine, acum am uitat ce-a fost inainte de meci.
    Pai daaa, ca asa facem noi romanii. Intai laudam si apoi blamam. Si ma gandesc eu acum: daca Goian nu juca asa cum a facut-o (nu zic prost, pentru ca nu sunt as in ale fotbalului, dar o idee am si eu), daca Bogdan Stancu nu rata cu poarta goala si dadea gol atunci, daca toata echipa juca bine? Ce faceam atunci? Sa va zic eu: atunci toti ne-am fi mandrit cu echipa noastra minunata, toti am fi zis ca Piturca e cel mai tare bla-bla-bla, ca vai ce atacanti de valoare avem noi si ce fundasi de exceptie.
    Si ma intreb eu acum: oare nu tocmai asta e frumusetea fotbalului? Sa stii ca castigi, dar mai ales sa stii sa pierzi? Pentru ca ei bine, nici macar cele mai bune echipe de fotbal din lume (vezi FC Barcelona) nu sunt scutite de esecuri, de meciuri pierdute.
    Zicea Winston Churchill odata: "Succesul este abilitatea de a trece de la un esec la altul fara a-ti pierde entuziasmul."  Nimic mai adevarat. Si atunci, de ce sa nu-i incurajam pe baieti, de ce sa nu credem in ei, in ciuda meciului mai slab facut aseara? Eu ii sustin si cred in ei pana la capat, ca doar n-o sa tin cu alta echipa nationala, doar pentru ca uneori nationala tarii mele joaca mai prost.
 
    Asa ca, hai baieti! Aratati de ce sunteti in stare si nu va pierdeti entuziasmul! :)