Copiii fara etichete

Draga Omule,

    Daca te pot numi asa…

    Poate nu stiai, dar copiii au nevoie de sprijinul, de afectiunea si de atentia parintilor lor. Ce se intampla totusi atunci cand acestia ii maltrateaza, mai ales atunci cand in mod inconstient considera ca astfel ii educa si ii invata sa nu mai greseasca ? Cum e posibil ca dupa ce ai facut un copil si te-ai chinuit sa il cresti, sa incepi sa il maltratezi din diferite motive, oricare ar fi ele ? Nu, asa ceva e mai mult decat urat, e un gest de lasitate. Pentru ca stii bine ca acel copil nu se poate apara, ca nu are nicio putere in fata ta, Monstrul. Si da, te simti puternic atunci, pe moment, dar ulterior nu te roade constiinta ? Nu te simti ca un mare NIMIC ? Nu esti tu oare, o persoana josnica, pentru ca ii faci asta unui copil ? Unui suflet inocent, care nu are nicio vina pentru ca e asa cum e ? Si totusi, in loc sa iti asumi responsabilitatile de parinte, alegi calea pe care Cel Rau te indruma, calea cea mai usoara.

    Opreste-te putin si incearca sa te pui in locul acelui copil nevinovat. Incearca sa-i simti frica, sa simti cat de speriat si lipsit de speranta este. Nu te cuprinde tristetea ? Uite, mie aproape ca imi vine sa plang. Si cand ma gandesc ca din nefericire astfel de cazuri in care parintii isi bat copiii sunt atat de dese…

Da-mi voie te rog, sa iti povestesc ceva. Acum vreo 4 ani, in vara, eram la mare la Costinesti. Spre seara am iesit sa ma plimb prin statiune si la un moment dat am vazut o fetita foarte frumoasa si dulce. M-au impresionat foarte tare fata ei inocenta si ochii ei calzi. Era bineinteles, insotita de parintii ei si parea vesela, pentru ca vorbea intr-una. Nu puteam auzi ce spunea pentru ca eram la o distanta considerabila, dar puteam vedea. La un moment dat, tatal ei a inceput pur si simplu sa tipe la ea si a tras-o de mana asa de brusc, incat pana si eu, care priveam intreaga scena de la distanta, m-am speriat. Bineinteles ca s-a speriat si ea si a inceput sa planga, moment in care tatal ei, s-a enervat si deodata a luat-o pe sus (la propriu) si a aruncat-o peste umar exact ca pe un sac de cartofi. Am simtit in acele momente neputinta, furie. O furie imensa… As fi vrut sa pot sa fac ceva, sa ma duc la el, si sa ii zic ceva, dar ce ? Ce puteam eu sa fac, concret ? Poate ca cel mult as fi putut sa-l linistesc pe moment, dar nu as fi putut sa rezolv problema complet. Pentru ca nu aveam nicio autoritate si nu aveam acest drept. Intamplarea din acea seara m-a marcat destul de tare, pentru ca au trecut 4 ani si inca mi-o aduc aminte cu detalii. Poate pentru ca desi mie nu mi s-a intamplat niciodata asta, am putut totusi sa simt foarte bine frica si groaza pe care le simtea acea fetita complet lipsita de aparare.

    Si ma intreb acum : cum pot exista astfel de parinti ? Cum pot ei sa isi bata proprii copii ? Pentru ce ii mai fac daca altfel nu sunt in stare sa ii educe ? 

Aceasta postare face parte din campania "Copiii fara etichete", desfasurata de Organizatia "Salvati Copiii". Pentru detalii, intrati pe: http://salvaticopiii.ro.

Am invatat...

    In ultimul timp am invatat foarte multe lucruri importante in viata. Am invatat ca poti fi cu adevarat fericit doar daca faci lucrurile pe care le iubesti si doar traind asa cum vrei si cum iti place. Si odata ce ai descoperit care sunt acele lucruri care iti plac, ar trebui sa nu renunti la ele. Am invatat ca viata e scurta si de accea ar trebui sa o traim asa cum ne place, pentru ca facand lucrurile pe care le dorim, tot restul va veni de la sine: stima de sine, succesul, aprecierea.
    Am invatat ca oamenii nu sunt buni sau rai. Oamenii sunt si buni si rai. In acelasi timp. Toti putem fi buni in anumite situatii si rai in alte situatii. Dar asta depinde numai de noi, pentru ca e important sa stim cand sa ne oprim si sa alegem intre cele doua parti ale noastre.
    Am invatat ca trebuie intotdeauna sa ai o parere proprie, un cuvant de spus. Ca nu ar trebui sa ne temem de impresia pe care o vom crea si ca nu ar trebui sa ne pese de ceea ce cred ceilalti despre noi. Astea sunt detalii... Parerea pe care noi o avem despre propria persoana este cea mai importanta, pentru ca doar noi stim povestea care se afla in spatele a ceea ce am devenit. Si de cele mai multe ori povestea nu e frumoasa si roz, ci e trista si ascunde multa suferinta si multe momente dificile. Dar ceea ce conteaza cu adevarat este ce am invatat din acele experiente si cum ne-au transformat ele (sper ca in bine).
    Si am descoperit ca drumul cel mai sigur catre fericire este pur si simplu sa fii tu! Indiferent ce ai face si cine ai fi, indrazneste sa fii tu si ai curajul de a-ti asuma ceea ce esti, cu bune si cu rele!

"Toti trebuie sa fim pregatiti intr-un fel sau altul, sa trudim, sa suferim, sa murim. Iar cauza ta nu este mai putin nobila pentru ca nu bat tobele cand pleci catre zilnice batalii si multimea nu te aclama cand te intorci de la zilnica ta victorie sau infrangere."
                                                                     (Robert Louis Stevenson)

Curaj!      

Anca  :)

Si ce daca?

    Bun, Ungaria- Romania. 2-2...asta a fost scorul. Si bineinteles, toata populatia Romaniei a sarit in aer. Ca Goian a facut si a dres, ca Bogdan Stancu a ratat, ca Mutu a imbatranit, ca ala si alalalt.... Pe bune? Adica, pe buneee? Acum ne luam de toata echipa ca n-a jucat bine, dar inainte de meci ce faceam? Ziceam ca echipa e buna, ca poata sa faca un meci bun, ca suntem ROMANI si in plus ii blamam pe unguri. Iar acum...ei bine, acum am uitat ce-a fost inainte de meci.
    Pai daaa, ca asa facem noi romanii. Intai laudam si apoi blamam. Si ma gandesc eu acum: daca Goian nu juca asa cum a facut-o (nu zic prost, pentru ca nu sunt as in ale fotbalului, dar o idee am si eu), daca Bogdan Stancu nu rata cu poarta goala si dadea gol atunci, daca toata echipa juca bine? Ce faceam atunci? Sa va zic eu: atunci toti ne-am fi mandrit cu echipa noastra minunata, toti am fi zis ca Piturca e cel mai tare bla-bla-bla, ca vai ce atacanti de valoare avem noi si ce fundasi de exceptie.
    Si ma intreb eu acum: oare nu tocmai asta e frumusetea fotbalului? Sa stii ca castigi, dar mai ales sa stii sa pierzi? Pentru ca ei bine, nici macar cele mai bune echipe de fotbal din lume (vezi FC Barcelona) nu sunt scutite de esecuri, de meciuri pierdute.
    Zicea Winston Churchill odata: "Succesul este abilitatea de a trece de la un esec la altul fara a-ti pierde entuziasmul."  Nimic mai adevarat. Si atunci, de ce sa nu-i incurajam pe baieti, de ce sa nu credem in ei, in ciuda meciului mai slab facut aseara? Eu ii sustin si cred in ei pana la capat, ca doar n-o sa tin cu alta echipa nationala, doar pentru ca uneori nationala tarii mele joaca mai prost.
 
    Asa ca, hai baieti! Aratati de ce sunteti in stare si nu va pierdeti entuziasmul! :)

Mi-e dor...

    Mi-e dor de casa, de fratele meu, de mama, de tata. Mi-e dor de viata mea linistita de acasa, mi-e dor de anii de liceu, cand mi se parea greu sa invat 10 pagini pentru o lucrare. Mi-e dor de viata lipsita de griji, de panta pe care o coboram in fiecare zi pe tocuri, cand ma duceam la liceu.
    Mi-e dor de rasetele nebunesti din pauze, mi-e dor de caietele mele de matematica si fizica, pline cu desene si citate si fragmente din carti. Mi-e dor sa pierd vremea cu fratele meu, sa povestim, sa ne certam, sa radem, sa ne jucam.
    Mi-e dor sa ma certe mama ca nu invat destul si apoi sa iau note mari. Mi-e dor de usurinta cu care obtineam rezultate bune, de olimpiadele de engleza la care am luat premii si mi-e dor sa cred ca fac ceva cu adevarat bine. Mi-e dor de orele nesfarsite de matematica si de variantele pentru bac la care ma chinuiam in fiecare seara.
    Mi-e dor de mirosul de acasa, de mancarea de acasa, de aerul de acasa. Mi-e dor sa-mi vad bunicii in fiecare weekend.
    Mi-e dor sa ies linistita in oras cu prietenele mele, fara sa imi fac griji ca am de invatat sute de pagini apoi. Mi-e dor sa fiu copil, sa imi permit sa fiu inconstienta. Mi-e dor sa am timp sa citesc romane, sa vad seriale sau doar sa stau degeaba.
    Mi-e dor sa-mi vad parintii in fiecare zi, sa pot sa le povestesc ce am mai facut, ce am mai vazut, ce am mai invatat.
    Mi-e dor, mi-e atat de dor....

N-ai sa intelegi...

    N-ai sa intelegi nicicand cum si unde a inceput de fapt totul. A fost un moment in care timpul s-a oprit in loc si ziua aceea putea fi ieri, azi, maine...nu stii exact. Si a fost un spatiu nedefinit, chiar daca locul acela iti este familiar si il cunosti bine. Atunci a fost doar un spatiu in care va aflati tu si ea. Si totusi, n-ai sa intelegi.
    Si chiar si atunci cand ea iti va povesti toate lucrurile care s-au intamplat de fapt, tu n-ai sa intelegi. Pentru ca pare nebunesc si ireal si pentru ca poate nu crezi...nu crezi in sufletele-pereche. De aceea, n-ai sa intelegi.
    Si nici nu stii macar cat de iubit esti, nici macar nu-ti imaginezi. Nu doar de ea. Ci si de EI, care vor pentru tine ce e mai bun, care iti vor fericirea. Poate n-ai sa crezi toate astea, dar ea, cu rabdarea ei infinita, cu blandetea pe care a dobandit-o in timp, te va face SA CREZI, chiar daca n-ai sa intelegi niciodata...
    Ea te va iubi mult, iar tu... o vei iubi si tu, fara sa intelegi vreodata cum a fost posibil totul. Fara sa intelegi ca EI i-au dat aceasta misiune: sa-ti fie alaturi, sa te ghideze in viata, sa te iubeasca, sa te faca fericit. Si sa iti daruiasca din lumina ei. Chiar daca tu, n-ai sa intelegi....