Perfectiune, existi?

    In urma cu ceva timp (mai mult), eram o persoana tare perfectionista. Imi placea sa fac lucrurile perfect. Era asa, ca un fix.
    Intre timp, m-am trezit la realitate (Hello, reality!) si mi-am dat seama ca nu exista perfectiune si ca prin urmare nu-mi ramane decat sa fac lucrurile cat mai bine.
    Nu, perfectiunea nu exista ca stare de fapt. Nu exista persoane perfecte, lucruri perfecte, locuri perfecte. Nu exista decat momente perfecte. Ca atunci cand iti intalnesti pentru prima data sufletul-pereche, il privesti in ochi si inima ta iti spune ca pe el l-a ales... Sau ca momentul cand  iti vezi pentru prima data copilul nou-nascut. Sau momentul cand te afli in fata altarului impreuna cu persoana iubita. Sau momentul in care te trezesti dupa o operatie si iti dai seama ca ai scapat cu bine si ca vei fi sanatos din nou. Acestea sunt momente perfecte.
 
    Sunt o persoana creativa si am o imaginatie bogata, dar in marea majoritate a timpului sunt o persoana al naibii de realista si cu picioarele pe pamant. Pragmatica si cu un pronuntat spirit practic. Si da, sunt pozitiva, dar intotdeauna ma raportez la realitate.
    Astfel ca, pentru mine nu (mai) exista perfectiune. Dar sunt o idealista.Cred ca pentru fiecare dintre noi exista idealul. Cred ca exista relatia ideala, slujba ideala, familia ideala, casa ideala si tot asa. Toate astea tin de noi si de alegerile pe care le facem. Si de a fi foarte constienti de ceea ce ne dorim de la viata, de ceea ce ne face fericiti.
    Si, ca o concluzie de final: NU, perfectiune! DA, idealism!
 

Voluntariat Finala Cupei Romaniei

 

    Dupa ce anul trecut am participat ca voluntar la festivitatea de deschidere a Finalei Europa League, de pe Arena Nationala din Bucuresti, anul acesta am din nou ocazia de a participa in cadrul unui eveniment asemanator. Este vorba despre festivitatea de deschidere si festivitatea de premiere a Finalei Cupei Romaniei, ce va avea loc sambata, 1 iunie, tot pe Arena Nationala.
    M-am inscris ca voluntar la inceputul saptamanii trecute, fiind extrem de incantata ca as putea repeta experienta de anul trecut. Si dupa ce cateva zile bune am asteptat cu nerabdare un mail de confirmare, iata ca sambata seara a venit si vestea buna. Aseara am avut prima intalnire, care s-a desfasurat in cadrul stadionului. Am reintalnit fosti colegi de la festivitatea de anul trecut, unii chiar buni prieteni si desigur ca acest lucru m-a bucurat. Experienta voluntariatului e una foarte frumoasa, ai parte de multe momente deosebite. Dar mai multe despre experienta de anul trecut voi scrie in postarile viitoare.
    Revenind la festivitatea de anul acesta, meciul din finala se va disputa intre Petrolul Ploiesti si CFR Cluj. Nu sunt a fana niciuneia dintre cele 2 echipe, eu tin cu Steaua de cand aveam vreo 5 ani. Dar oricum, ma bucur ca vom putea sa luam parte si la meci. Intotdeauna stiu sa ma bucur de un meci frumos, exact ca de un spectacol. Sunt sigura ca o sa fie si distractie, pe langa munca pe care va trebui sa o depunem la coregrafie. Din ce am vazut, coregrafia nu e complicata, nici macar prea complexa, cum a fost cea de anul trecut. In schimb, va trebui sa ne sincronizam bine si sa ne asezam intr-un anumit mod.
    Maine incep repetitiile la stadion. O sa fie interesant. Abia astept! :)

Sursa foto: www.gsp.ro

Indemn la simplitate

    Tot citind stiri zilele trecute, dar mai ales cascand ochii la tot ce se intampla in jurul meu, mi-am dat seama ca avem o problema: nu mai stim sa fim simpli. Nu mai stim sa traim simplu, sa ne purtam simplu, sa ne imbracam simplu, sa vorbim simplu. Oriunde te-ai uita, domneste snobismul. Luxul, opulenta sunt peste tot!
    Incepand cu hainele de firma si incheind cu vacante in fel de fel de destinatii exotice. Desigur, exista persoane care si le permit, dar chiar trebuie sa-si etaleze posibilitatile financiare? Chiar trebuie sa epateze, sa iasa in evidenta cu orice pret? Vorba aia, banii vin greu si se duc usor.
    Si totusi, nici macar nu e asta problema esentiala. Important e ca am observat ca avem tendinta ca pe masura ce avem realizari tot mai mari si ajungem mai sus, sa uitam de unde am plecat. Uitam de parinti, de frati, de prietenii din copilarie. Ca doar suntem prea ocupati sa muncim, iar in timpul liber preferam sa plecam in vacanta in Mexic. Sau in Dubai. Sau la cumparaturi la Londra sau la Milano.
    Mda, pai asa e moda acum. Vacante exotice si cumparaturi in strainatate, ca sa putem eventual sa "aruncam" toate firmele pe noi.
    Mai, oameni buni, ma doare capul cand va vad asa snobi, zau! Ca va permiteti, asta e clar! Dar chiar e nevoie sa exagerati? Ce-ar fi sa incercati o perioada de timp (o saptamana, o luna) sa traiti mai simplu?  Sa petreceti mai mult timp cu familia, cu prietenii de-o viata? S-ar putea sa va placa si sa hotarati sa incercati mai des. Si s-ar putea ca asta sa va ajute sa vedeti care sunt lucrurile cu adevarat importante pentru voi. Si poate chiar sa va gasiti fericirea. Ca viata e scurta si ar fi pacat sa o irositi aiurea. Reflectati si incercati!

Fluturas ametit

    N-am pretins niciodata ca's perfecta. Imi cunosc bine calitatile, dar si mai bine imi cunosc defectele. E insa o trasatura a mea care mi se pare ca ma defineste foarte bine. E vorba de independenta emotionala. Si nu se refera la familie, prieteni, ca aici nu se aplica. Ci la iubirea aia care loveste peste tot si face ravagii.
    Ei bine, in cazul meu, aceasta independenta emotionala actioneaza ca un scut. Unul de foarte buna calitate! Pentru ca orice as face si orice s-ar intampla, parca nu ma "lipesc" nicaieri.
    Sunt ca un fluturas, zbor de colo-colo ca ametita, dar nu raman nicaieri. Si nu zbor din floare-n floare, nu! Nu va imaginati asa ceva, ca nu e cazul. Ar necesita prea mult timp (si n-am de unde sa-l scot) si ar fi prea obositor, iar mie nu-mi plac deloc lucrurile care ma obosesc (de-aia nu-mi plac nici examenele).
    De o singura fiinta am vrut odata sa ma "lipesc", dar n-am reusit. N-a fost bun lipiciul. Dar am revenit si-am mai incercat si-a doua oara, si-a treia oara, si-a...nici nu mai stiu a cata oara... Ca deh, perseverenta e favorabila, iar incapatanarea mea e legendara. :) Da' tot n-am reusit. Asa ca inca zbor de colo-colo, cautand sa ma asez intr-un loc bun, caldut, confortabil si sigur. De fapt, l-am gasit deja, dar n-a iesit cum trebuia.
    Dar o sa mai incerc. Si-o sa-mi cumpar lipici de calitate de data asta. Unul rezistent.

Tipuri de oameni (I): Pseudo-Dive

    Exista mai multe tipuri de oameni pe lumea asta. Iar de cand m-am mutat in Bucuresti, n-am facut decat sa-i observ si sa ma minunez. Am avut "placerea" sa vad de toate si sincer, nu rareori ma intreb cum a putut Dumnezeu sa lase astfel de oameni pe Pamant. Sau cum a putut fi atat de inconstient incat sa-i lase sa devina asa? Eh, problema spinoasa...
    Asa ca m-am gandit sa analizez un pic (ca daca analizez mai mult, mi-e sa nu ma molipsesc si eu) anumite categorii, identificate de mine. Desigur, ma scuzati daca o sa mai omit cate ceva, dar nah, nu sunt perfecta si nici nu pretind a fi.
    Acestea fiind zice, sa incepem cu prima categorie, si anume oamenii care cersesc atentie sau i-as mai numi eu Pseudo-Dive. Asta pentru ca pana acum n-am intalnit decat fete/femei (cu creier mic si oarecum inutil, ce-i drept) care sa se incadreze in aceasta categorie. Desigur, or exista si baieti/barbati ce s-ar putea incadra aici, dar eu n-am vazut pana acum.
    Buun. Pseudo-Divele sunt usor de recunoscut. Sunt acele personaje care fac tot posibilul sa iasa in evidenta, sa se diferentieze de ceilalti, doar pentru a arata ca ele sunt mai bune, mai frumoase, mai destepte, mai...bla bla bla. Nu zic, dar ma gandesc ca daca intr-adevar ar fi asa, n-ar mai fi nevoie sa demonstreze nimanui nimic, ca ne-am da seama si singuri. Dar eh, ce poti sa faci? Acolo unde aceste calitati se doresc a fi, dar lipsesc cu desavarsire, peste forma lipsita de substanta se adauga tot felul de "artificii" astfel incat la final, ambalajul sa iti ia ochii si sa iti distraga atentia de la rautatea, uratenia (ma gandesc mai mult la cea sufleteasca), prostia sau lipsa de cultura, dupa caz.
    De exemplu, luam o tanara domnisoara, genul care crede ca stie multe, dar de fapt stie prea putine. Ca nah, doar de-aia e tanara. Cand sa aiba ea timp sa treaca prin toate? Aasa. Si domnisoara vrea sa arate ca e desteapta si mai e si genul ala "monden", adica ii place sa stie lumea tot ce face ea. Iar pentru asta are grija sa-si afiseze viata, sa tipe, sa faca galagie. Mda, maniere de grajd, le-as zice eu. In fine. Aceasta domnisoara vrea cu orice pret sa arate cat de desteapta, minunata, culta e ea. Prin urmare "imbraca" tot ceea ce tine de persoana ei cu un ambalaj aparent dragut, plin de glumite si arogante, care o fac sa para simpatica. Ei na! Capcana! Sub ambalajul asta simpatic, de fapt e o persoana cu un suflet gol (trist, stiu) si cu un creier cam neutilizat sau prost utilizat, inca nu-s sigura.
    Si te intrebi poate, de ce ti-ar pasa. Pai nu-ti pasa. De fapt, aproape ca nici n-o bagi in seama in afara de momentele cand urla, la propriu. Dar si-atunci, gasesti tu o solutie de om destept. Se numeste indiferenta si e cel mai bun remediu impotriva oamenilor care nu aduc nimic bun in viata ta. Adica, sincer acum, de ce ti-ai pierde timpul pretios acordandu-le atentie unor oameni care nu fac decat sa incerce sa-ti distraga atentia de la ceea ce e important pentru tine? Sau unor persoane de nimic (ca daca n-au valori, principii, asta sunt) care nu au alta ocupatie decat sa incerce permanent sa-ti puna bete in roate? Pff...ia mai da-le incolo! Ca doar ai tu destula activitate, iar categoria asta de persoane nu se afla pe lista ta.
    Ma intreb de fapt, daca sunt chiar reale persoanele astea. Pentru ca daca intr-adevar sunt, mi-e mila de ele. Au o viata tare trista.

Sa ne-ascultam inima, zic!

    Uneori refuzam sa ne ascultam inima. Sau o ignoram. Sau poate pur si simplu uitam sa ii acordam atentie.
    Cu toate astea, ea nu ne uita pe noi si din cand in cand ne reaminteste de existenta ei, intr-un fel sau altul.
    Ma intreb insa de ce o ignoram. De ce uitam de ea. Cand e atat de usor si de firesc sa asculti ce iti spune... Dar mai ales, inima nu se insala. Niciodata. Pentru ca doar ea stie sa ne conduca spre lucrurile care ne fac fericiti. Doar ea stie cum sa faca asta.
 
    Am uitat sa-mi ascult inima in ultimul timp. Am uitat de lucrurile bune spre care doar ea m-a ghidat. Dar de-acum n-am sa mai uit...
    Va fi bine.

Jurnalism?

    In clasa a X-a eram extrem de hotarata sa dau admiterea la Facultatea de Jurnalism, asa ca am inceput sa ma documentez si sa ma pregatesc. Eram foarte increzatoare si hotarata si cumva, ma gandeam ca tare mi-ar placea ca intr-o zi sa devin jurnalist sportiv. Dar unul de calitate, care sa stie sa-si faca bine meseria.
    As fi ales acest tip de jurnalism pentru ca e partea cea mai interesanta din jurnalism in opinia mea. Iti ofera posibilitatea de a lua parte la spectacol, dar si de a vorbi si scrie despre el. Iar eu, la vremea aceea urmaream si meciuri de fotbal, si competitii de Formula 1, si sarituri cu schiurile, si meciuri de handbal, si meciuri de tenis, si gimnastica, si si si... Si imi mai si placeau. Asa ca eram destul de documentata si bine pusa in tema cu sporturile, la momentul acela.
    Apoi, in clasa a XII-a, m-am razgandit. Si am hotarat sa dau la Facultatea de Drept, ca deh, asa-mi place mie mereu, sa aleg calea mai grea. Si atunci am renuntat o perioada la ideea de a deveni jurnalist. Am intrat la Drept si nu regret. Imi place facultatea asta, zau! Si nu regret ca am ales-o, pentru ca la momentul acela asa am considerat ca e mai bine. Am gandit si am ales pentru prezent, nu pentru viitor.
    Dar, evident, lucrurile nu au ramas asa. Pe la sfarsitul anului I de facultate am avut ocazia sa incep o colaborare cu un portal feminin. Scriam articole, cu o anumita frecventa, pe diverse teme pe care mi le alegeam singura. Iar cu unele dintre ele chiar am avut succes, pentru ca am primit destule aprecieri. Munca mea nu era remunerata, era un fel de voluntariat, dar imi placea sa fac asta si apreciam mai ales gradul mare de libertate pe care mi-l acordau. Colaborarea cu ei continua si astazi, doar ca din lipsa de timp, scriu mai rar articolele.
    Dupa aceasta oportunitate, mi-am deschis blogul. Asa, ca sa pot sa scriu ce vreau, cum vreau, cand vreau. Iar ulterior s-au ivit si alte oportunitati de colaborare.
    E uimitor insa, cum jurnalismul s-a intors in viata mea dupa aproape 2 ani in care nu m-am mai gandit la o cariera de jurnalist. Ma gandesc ca e destinul. Si ma mai gandesc ca poate, intr-o zi, chiar voi deveni jurnalist de sport, asa cum visam in urma cu 4 ani. Pentru ca as avea ceva de spus si in plus, la noi in Romania, femeile nu prea sunt apreciate in domeniul acesta. Se spune ca la fotbal se pricepe toata lumea, dar nu doar fotbalul e sport. Consider ca mai sunt multe alte sporturi despre care nu prea se scrie si care ar merita sa fie mediatizate. Dar poate ca in timp lucrurile se vor schimba.
    Desigur ca nu ma astept sa devin jurnalist peste noapte. Sunt perfect constienta de faptul ca va trebui sa muncesc mult: sa scriu mult (si bine), sa ma documentez temeinic, sa studiez manuale de jurnalism. Imi doresc sa evoluez de la zi la zi, sa fiu mai buna si consider ca deja incep sa se vada rezultate. Sunt foarte hotarata si cred ca va veni si ziua in care voi reusi.
    Naivitate? Nu. Naiva am fost cand am renuntat la visul meu, cand am considerat ca pot face altceva, ca merit ceva mai bun. Dar mi-am dat seama ca nu conteaza ce faci, atata timp cat iti faci treaba bine, cu seriozitate, cat mai aproape de perfectiune. Si cred ca asta e cheia reusitei. Sa incerci mereu sa fii cat mai bun.
    Asa ca mult succes si voua si indiferent ce ati face, incercati sa va apropiati de perfectiune!

Cu mult drag, A.