2013

Hello, dragilor!
În primul rând imi pare foarte rău că nu v-am mai scris...Ultima lună a fost extrem de agitată pentru mine şi nu prea am avut timp de nimic. Dar iată-mă aici, în ultima zi din minunatul an 2013, un an dificil pentru mine, dar plin şi cu momente frumoase şi extrem de surprinzătoare.

Dacă ar fi sa fac un bilanţ pentru anul 2013, aş spune în primul rând că am crescut, m-am maturizat mult. E ceva normal şi e bine că am avut parte de multe experienţe din care am avut ce învăţa. Dar cel mai important e faptul că am cunoscut mulţi oameni. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni buni şi împreună am petrecut momente deosebite. Alţii m-au făcut sa trăiesc momente dificile, m-au pus în situaţii neplăcute şi nu le-a păsat de mine. Şi unora, şi altora, vreau să le mulţumesc. Celor dintâi le mulţumesc pentru că au ştiut să fie prieteni adevăraţi, pentru că mi-au fost alături şi la bine, şi la rău. Iar celor din urmă le mulţumesc pentru că datorită lor am devenit şi mai puternică, şi mai hotărâtă decât eram înainte. În plus, m-au învăţat că în anumite situaţii e mai bine să fii mai egoist, şi să te pui pe tine pe primul loc. Aşa că ţin vă mulţumesc încă o dată pentru lecţiile preţioase şi de neuitat!

Am făcut multe schimbări anul ăsta. M-am gândit şi m-am răzgândit. Am pornit într-o direcţie, iar apoi am schimbat-o. Mi-am permis să greşesc mult mai mult decât o făceam înainte. N-a mai contat. Nu m-au mai sufocat temerile, nu le-am mai dat voie. Acelaşi lucru vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi: Greşiţi, nu e un capăt de ţară! Greşiţi, dar apoi învăţaţi ceva din greşeli, pentru că numai aşa puteţi deveni mai buni în orice aţi face!

Revenind la schimbări, am schimbat cam tot ce se putea. De la locuinţă (cea de acum e superbă şi un adevărat cămin, un loc căruia îi pot spune "acasă"), până la activităţile pe care le desfăşor acum.

                   (iarna în Bucureşti de la fereastra căsuţei mele)

Mi-am schimbat chiar şi tunsoarea. De fapt, cam de acolo au început schimbările mai radicale. O nouă tunsoare, noi perspective asupra vieţii, noi ţeluri de atins! (Dragi băieţi, nu vă obosiţi prea tare să inţelegeţi cum vine asta, e ceva ce nici măcar noi nu înţelegem prea bine. Dar funcţionează!)

Şi tot anul ăsta am petrecut mai mult timp alături de cei dragi, de la părinţi până la prieteni veeeechi de tot. Au fost momente frumoase, momente speciale care s-au transformat in amintiri deosebite.

Ce îmi doresc de la 2014? Cam tot ce îsi doreşte oricine: sănătate, fericire şi putere de muncă. Restul cred că vin de la sine. Totuşi, am să va scriu pe larg, într-o postare viitoare, ce dorinţe vreau să mi se îndeplineasca în 2014. Pe mine noaptea dintre ani mă va prinde alaturi de prieteni buni, acasă (nu la mine, ci la una dintre cele mai bune prietene ale mele). Vom avea mâncare bună, muzică frumoasă şi sunt sigură că ne vom distra la maxim! Mâine am să vă povestesc cum a fost!

                        (luminiţe în Piteştiul meu drag)

La mulţi ani, dragilor! Să fiţi fericiţi, să vă bucuraţi de noaptea asta şi să păşiţi în noul an fără regrete şi fără temeri. Fiţi curajoşi si iubiţi mult!

HAI ROMANIA!

Hello, tuturor!
Stiu ca am lipsit mult timp de pe aici, dar m-am intors cu forte proaspete si informatii noi :D
Asa...ce am facut in ultimul timp? Nu, n-am lenevit, stati linistiti. De exemplu, azi am fost la conferinta de presa a antrenorului nationalei Greciei, Fernando Santos. Cum a fost si ce am observat o sa dezbat pe larg in randurile urmatoare. De asemenea mi-am luat acreditarea pentru meciul de maine seara, pentru ca, ei bine, nu puteam sa lipsesc de la meci! Asa ca voi scrie cateva randuri si despre ce cred eu despre meciul de maine. Enjoy!

Stiu ca blogul meu se numeste "Jurnalul unei fete chic" si totusi scriu postari despre sport, in special fotbal. Dar sa lasam la o parte prejudecatile si sa fim oameni deschisi la minte. Scriu despre ce vreau si ce imi place, si in acest caz, despre fotbal :).

Revenind la ideea de baza, da, azi am participat la conferinta de presa care a avut loc inaintea antrenamentului oficial al nationalei Greciei de pe Arena Nationala. Cu ce impresii am ramas? Intai de toate am avut un soc cand am numarat doar vreo 5-6 jurnaliste (adica femei, da?) si restul doar barbati. De ce? Pentru ca suntem in anul 2013, mileniul III si totusi avem niste menatlitati depasite. E logic ca nu ma asteptam ca lumea jurnalismului sportiv sa fie dominat de femei, dar chiar asa? Pe de alta parte, a fost chiar interesant. Am putut sa observ o multime de lucruri si sa "fur" niste trucuri de la cativa jurnalisti experimentati.

Un lucru foarte tare e ca nu stiu cum am nimerit in mijlocul jurnalistilor greci. Care, bineinteles, erau pregatiti sa afle cat mai multe informatii. Si probabil ca ma vazusera pe mine un fel de veriga slaba (sorry, but you're totally wrong!) pentru ca au tot incercat sa ma descoase. Ca idee, asa, voiau sa afle numarul de telefon al lui Adrian Mutu (voiau sa-i ia un interviu), dar cel mai important, incercau sa afle tactica lui Piturca pentru maine seara. Oh, da! Si in acest scop "nobil", un jurnalist imi tot baga in ochi o foaie pe care schitase el o echipa, din care n-am reusit sa-l deslusesc decat pe Tatarusanu in poarta. A fost amuzant, ce sa zic, dar imi pare rau, dragilor, n-aveam de gand sa ofer astfel de informatii. V-ati ales persoana gresita :))

Apoi, conferinta a fost (oarecum) interesanta. M-a frapat siguranta cu care Santos a afirmat ca nu crede ca o sa se ajunga la penalty-uri si ca desi crede ca echipa noastra va juca bine, ei vor juca si mai bine. (Asta da mentalitate de invingator, poate nu ne-ar strica sa le urmam exemplul si sa facem o schimbare in mentalitatea noastra.. Pe de alta parte, eu as vrea sa ajungem si la penalty-uri, nu conteaza, numai sa ne calificam :D)

De asemenea, atunci cand a fost intrebat de arbitraj, a dat un raspuns cat mai diplomat, spunand ca niciodata nu comenteaza ce fac arbitrii intr-un meci. Tare, nu-i asa? Noi ce avem obiceiul asta: cum am pierdut un meci, criticam arbitrajul...

Dar sa-i lasam la o parte pe greci, mai bine. Cred, chiar cred, ca putem sa jucam bine maine seara, sa castigam si sa ne calificam. Si va incurajez pe toti (cei care vreti, desigur) sa ne bucuram maine seara alaturi de echipa noastra, sa ii impingem de la spate daca va fi nevoie. Eu voi fi acolo, pe stadion si o sa fac asta cu mare drag. Iar cei care preferati sa ii injurati pe jucatori si sa-i criticati, (ca e mai usor, nu?) stati acasa si nu va amarati viata nici macar urmarind meciul la televizor. Pentru ca daca nu credeti, nici minunile nu se vor indeplini.

Ah, si nu, nu sunt naiva. Sunt libera sa cred in ce/cine vreau, cata vreme imi asum asta :) Am de gand sa ma bucur maine seara, asa ca HAI ROMANIA! HAIDETI BAIETI!!!

Si pe final, va las cu o imagine frumoasa, cu singurul moment de bucurie pe care l-am avut la meciul de vineri seara: golul lui Bogdan Stancu :) Poate mai da unul si maine.

 P. S: Sa ne pastram optimismul. Cat timp mai exista o sansa, fie ea si minima, PUTEM sa ne calificam. Hai Romania!!!

Work&travel: An American Experience

Hello, dragilor! Stiu ca am cam disparut in ultima vreme, dar acum am revenit cu o poveste frumoasa :). Sper sa aveti rabdare sa o cititi pana la capat si va promit ca daca o sa reusiti, veti avea multe de invatat. Va las cu povestea.

Un vechi prieten, Augustin, a avut ocazia vara aceasta sa plece in SUA cu programul work&travel. Zilele trecute a hotarat sa ne impartaseasca si noua din impresiile lui despre viata in America (se pare ca nu totul e asa roz cum pare la televizor!!), despre cum l-a schimbat aceasta experienta si despre ce inseamna mai exact work&travel. Personal, as zice ca tot ce a scris el ne poate fi de folos si ne poate deschide ochii, mai ales ca a fost extrem de sincer (aproape brutal, zic eu) si a stiut exact cum sa puna punctul pe "i". Si tocmai fiindca am considerat ca parerile lui ne pot fi utile pe viitor si ca putem invata ceva din ele, am hotarat sa impart cu voi, pe blogul meu, experienta lui americana. Enjoy! :)

"Pareri si impresii la final de program Work&Travel Student in U.S.A…vrute si nevrute!

Nu mai mult de o luna de cand experienta mea americana tocmai s-a incheiat si iata-ma din nou pe taramul mioritic mult tanjit in aceasta vara. Sunt bucuros ca am revenit acasa si trist sa parasesc America tocmai in momentul in care reusisem sa ma bucur de ea si sa o o inteleg ca societate cat de cat. De ce spun asta? Pentru ca prima luna s-a rezumat in unele momente la teama de nou, grija banilor si departarea de casa, incercand pe parcurs sa inlocuiesc cat mai repede aceste ganduri cu bucuria de a calatori si a trai intr-o societate mult mai diversa, cu alte principii si stiluri de viata.
Cum a fost?
Sa incep cum incep toti? Gen AWESOME?!?…As putea, dar nu imi suna bine, prea american as zice pentru gusturile mele. Ei bine, va spun sincer ca a fost o experienta de viata extraordinara, una cum nu mai intalnisem pana acum. Timp de 3 luni mi s-a oferit ocazia sa traiesc diferit, total diferit. In primul rand, a fost incercarea de a trai independent timp de o vara, lucru pe care consider ca orice tanar si-l doreste la un moment dat. Poate nu am reusit chiar intru-totul judecand dupa cifre …dar asta nu mai conteaza. Banii chiar nu aduc fericirea, desi o intretin! Trecand peste acest aspect, sunt bucuros sa pot spune la final ca a fost superb. O calatorie pe un continent nou cum rar ai ocazia sa vizitezi, lucruri si lectii de viata pe care acolo le poti prinde mai usor. Totodata, a fost si prima experienta de munca. Am aflat ce inseamna obligatiile si datoriile unui loc de munca, ce inseamna un loc de munca in strainatate si mai presus de toate ce inseamna sa ai banul tau si sa te gandesti mai relaxat la ziua de maine. Am ajuns acolo din curiozitatea de a incerca ceva nou, oarecum constient de consecintele pe care le implica , printr-un program dezvoltat de guvernul american inca de prin anii ’60. Poate nu perfecta aceasta initiativa, dar foarte benefica pentru ambele parti si spun asta pentru ca S.U.A are nevoie de forta de munca ieftina si sezoniera, iar studentul are si el nevoie de calatorii, experiente noi, tzoale si alte cele.
Am avut ocazia sa vad America din mai multe perspective. Si placute, si neplacute…America poate o fi mahala, sau o tara a luxului si a prosperitatii(uneori cica se imbina armonios, n-as prea crede). Sunt recunoscator pentru ocazia care mi s-a oferit pentru ca mult timp traisem cu impresia societatii americane lasate de filmele occidentale. O impresie gresita bineinteles…da, uneori poate fi ca in filme, dar de cele mai multe ori nu e. E o societate buna in mare masura, ale carei mecanisme si institutii functioneaza. Lucrul asta il simti pe propria piele, chiar daca esti student si nu prea ai habar cu ce se mananca lucrurile enumerate mai sus. E simplu. Muncesti, mananci, consumi ,iti traiesti viata cum stii tu mai bine,iar la final platesti taxe si pe urma cand iesi pe strada vezi in ce sunt investiti banii obtinuti din taxe si impozite…realizezi ca nu e chiar atat de imposibil sa ai o retea bine pusa la punct de drumuri si autostrazi. Si nu e vorba numai de asta…lucrul asta se vede si in muzee,( in Washington D.C majoritatea sunt gratis!) si in institutiile statului, unde lumea are rabdare sa inteleaga de la tine ca emigrant sau turist ce esti si ce vrei, chiar daca nu esti capabil sa te exprimi intocmai in engleza lui americana. Mai presus de toate lucrul asta se vede in servicii. Cred ca a fost cea mai buna lectie despre serviciile de excelenta si tratamentul ireprosabil pe care acestia il ofera clientilor…nu cu mult timp inainte de a ajunge in America, am participat la una dintre conferintele unui excelent antreprenor din Romania, caruia tin sa ii multumesc pentru frumoasa introducere si viziune pe care mi-a oferit-o. Poate nu e de mirare faptul ca in vocabularul american, cuvantul ‘patron’ e utilizat pentru a-l denumi pe client…si nu ar trebui sa ne mire nici faptul ca exista o cultura a bacsisului atata timp cat clientul este multumit, nici fidelitatea de care el da dovada o perioada indelungata si in final, nici armonia care se desfasoara intr-un restaurant, unde doar niste regului de bun simt si putina organizare fac ca lucrurile sa se miste altfel. Sa nu credeti cumva ca ii ridic in slavi pe americani…nicidecum, sunt doar niste oameni ca si noi. Consider ca si ei au problemele lor, ba chiar multe cand vine vorba de obezitate, frecventa utilizarii drogurilor, etc. Pe de alta parte, cred cu tarie ca sunt multe lucruri pe care le putem invata de la ei(din pacate industria marketing-ului si mass media incurajeaza adoptarea unor modele nu tocmai benefice), iar din lucrurile pe care le-am invatat vreau sa le impart cat mai multor persone din jurul meu pentru a ajuta la imbunatatirea imaginii Romaniei si pentru a ne fi noua mai bine!
Ce am invatat?
Am invatat pe propria piele ca DA, America este tara tuturor posibilitatilor! Si la bine si la rau…dar haideti sa ne axam mai mult pe partea pozitiva, caci de prea mult rau cred ca deja suntem satui. America este tara alegerilor, tara unde iti poti depasi statutul de emigrant daca iti pui capul la contributie si nu te rezumi numai la cifre si la ce ai in frigider. E o tara in care totul e posibil, important e sa iti doresti. E o tara in care vezi viziunea si leadership-ul, acolo nu mai sunt doar niste modele teoretice pe care trebuie musai sa le urmam. Asa cum spunea stimabilul antreprenor:,, Raspunsul este DA…care era intrebarea?”, referindu-se la faptul ca trebuie sa fii permanent capabil sa raspunzi nevoii clientilor si sa depasesti asteptarile acestora. Chiar de esti ajutor de ospatar, vei fi nevoit sa inveti initial lucrul asta si sa iti repeti tie insuti ca faci parte din ,,procesul crearii amintirilor pentru clienti in managementul ospitalier” chiar de nu vei pune botul chiar din prima la aceasta fraza. Pe parcurs, vei constientiza ca de fapt chiar este asa si ca merita sa incerci sa faci asta macar pentru a face ziua mai buna cuiva! E o atitudine buna, o atitudine prin care cred cu convingere ca si noi ne putem schimba. Trebuie doar sa VREM, oameni buni! Sa lasam deoparte trecutul si toate frustrarile accumulate, sa visam dar sa si luptam pentru a ne indeplini aceste dorinte, pentru ca ALTFEL nu se poate! Nu putem ramane doar niste melancolici cu privire la vremurile de alta data, cat de bine ne era si cat de cotropiti si nefavorizati din punct de vedere istoric si geografic am fost! Poate a fost asa, poate nu…CERT este ca trebuie sa ne asumam starea actuala in care ne aflam si mai mult decat orice, sa incercam sa o depasim. Ori prin masurile care sunt luate de catre cei de la nivel inalt(Atentie, tot de noi alesi!!!), din punctul meu de vedere Romania nu se indreapta intr-o directie prea buna. Consider ca invatamantul si sanatatea sunt domeniile cheie in care trebuie sa investim neaparat, si din pacate nu pot decat sa constat ca se continua bataia de joc… E timpul sa ne schimbam si sa aducem cu noi o SCHIMBARE! E timpul sa ne asumam mai mult responsabilitatea si sa ne respectam mai mult valorile morale. Hai Romania, trezeste-te!

P.S: Am scris acest articol cu gandul de a impartasi experienta capatata in decursul acestei veri prin intermediul programului Work& Travel in America! Doresc ca prin acesta sa reusesc sa motivez mai mult romanii sa devenim mai optimisti si mai motivati sa aducem schimbarea in tara noastra. In ceea ce ma priveste, sunt doar un student care s-a confruntat cu o incercare noua, o mentalitate noua si care consider ca a avut ce invata. M-as bucura foarte mult daca randurile de mai sus vor reusi sa capteze atentia cat mai multor oameni si sa ii inspire in vreun fel!
Tin pe aceasta cale sa le multumesc parintilor, profesorilor si tuturor persoanelor care m-au sustinut in decursul acestei perioade, in buna masura am ajuns acolo datorita lor si le sunt recunoscator pentru sansa ce mi-a fost oferita!"

Pe final, va las cu cateva poze care mie mi-au placut mult si care mi se par relevante pentru aceasta experienta :D. 
Si de asemenea, va invit sa spunem impreuna HAI, ROMANIA, TREZESTE-TE!!!

21

   

    Ieri am implinit 21 de ani. Multi ani, dupa parerea mea, dar incerc sa ma bucur de ei cat pot de mult.
    La 21 de ani vreau sa fiu mai independenta, mai optimista, mai puternica, mai enigmatica, mai fericita decat am fost pana acum. Si mai vreau sa ma bucur la maxim de clipele frumoase, de oamenii dragi mie, de toate nimicurile.
    Am primit o multime de urari. De la diverse persoane, apropiate mie sau nu. Oameni pe care i-am vazut o singura data in viata si cu care n-am schimbat prea multe cuvinte. Si oameni pe care ii stiu de mai multa vreme, dar cu care, din diverse motive, n-am interactionat pana acum. Si desigur, oameni dragi mie, oameni care ocupa un loc esential in viata mea si care "au avut grija" sa ma trezeasca devreme ieri dimineata ca sa-mi faca urari frumoase sau sa-mi cante "Multi ani traiasca!".
    M-am bucurat la maxim de fiecare minut din aceasta zi si pot sa afirm cu tarie ca a fost a doua cea mai frumoasa aniversare a mea (sorry, dar primul loc il ocupa majoratul).
    Daca ar fi sa fac un top al urarilor, cea mai frecventa a fost "Sa fii iubita!". Or sti ei ceva de m-au bombardat cu urarea asta...Desigur ca au fost si altele speciale si pot sa spun ca le-am apreciat pe toate si le multumesc mult tuturor celor care ieri m-au surprins placut si mi-au oferit momente frumoase.
    Sper ca de acum incolo sa reusesc sa apreciez mai mult lucrurile bune care mi se intampla si sa reusesc sa trec mai usor peste greutati. Si la 21 de ani mi-am propus sa iubesc mai mult si mai intens (si aici ma refer la familie, prieteni si...persoana potrivita). Deci, sa ne bucuram de cei 21 de ani!

Fragment

 

     "Stau la biroul meu incercand sa citesc ceva pentru facultate. Aiurea, nu ma pot concentra. Ma mai uit la telefon din cand in cand, ma mai gandesc la tine. Oare o sa te vad maine? Asa sper. Lumina lampii creeaza umbre, iar trandafirii multicolori din vaza imprastie mirosul lor imbatator si ma fac sa ma gandesc la tine si mai mult, si mai intens. Tu esti zbuciumul meu si tu esti linistea mea. Tu imi dai sentimentul ala de siguranta, confort si tot tu ma faci sa ma agit, sa-mi traiesc viata la maxim in asa fel incat sa nu ma plictisesc niciodata.
     De unde ai aparut tu, cu toata magia asta ciudata care te inconjoara? Am fost mereu aproape de tine si totusi, abia dupa ce ne-am indepartat ai intrat cu adevarat in viata mea. Ai plutit pur si simplu, pana ai aterizat in viata mea, in lumea mea. Cum ai facut asta? Cum ai reusit? Cum ai facut ca inima sa-mi bata cu putere, genunchii sa mi se inmoaie, mainile sa imi tremure si fluturi sa imi zburde prin stomac? Cum?
     Si cum ai reusit sa treci de scutul meu plin de indiferenta si aroganta? Cine te-a ajutat?
     Imi pun toate intrebarile astea si pana si trandafirii miros a tine. Tu esti linistea. Dar tu esti si zbuciumul. Si as vrea sa inteleg. Sunt atat de multe lucruri... Cum ne-au ales? Cum au hotarat EI ca noi suntem facuti unul pentru altul? Cum ne-au hotarat vietile, destinele? Cum au aranjat totul?
     Mi-e dor de tine asa cum nu mi-a mai fost de mult. De prea mult. Mi-era dor sa-mi fie dor de tine. Sa te vad, sa te privesc, sa simt, sa-mi trezesti inima, sa o faci sa se zbata si sa fie linistita si in siguranta in acelasi timp. Am sa ti-o dau tie. Astept momentul potrivit. Dar intr-o zi va fi a ta, de tot si complet. Inima mea te-a asteptat mult, probabil de cand ma stiu. Si e ciudat ca mi te-am imgainat mereu exact asa cum esti. Cum as putea sa vreau altceva vreodata? Cum as putea sa renunt la tine? Si cu inima mea ce sa fac? Cum s-o mai linistesc, cand ea se zbuciuma si se intristeaza de dor?
     Va fi bine, nu-i asa? Da. Va fi bine."

(fragment din romanul pe care am inceput sa-l scriu recent)

Zilele ploioase...

Nu-mi place frigul. Nu-mi place nici caldura prea mare. Prefer temperaturile moderate, vremea blanda si prietenoasa, poate pentru ca sunt nascuta in octombrie... De-ar fi octombrie tot anul, cea mai fericita as fi.

Astazi a plouat. Astazi e frig si nu prea-mi place. Aveam planuri. Voiam sa stau in gradina, in hamac, cu o carte-n brate. Ceva simplu, de suflet. Dar acum nu mai pot.
Au insa si zilele ploioase farmecul lor. In astfel de zile am tendinta sa devin melancolica. Cad, asa, intr-o adanca stare de visare. Nu dureaza mult. Ma tine cam pana cand ma razvratesc si-mi fac curaj sa infrunt vremea neprietenoasa.
Asa ca ma imbrac bine, imi iau blugii, arunc pe mine un pulover gros, o vesta si o esarfa. Incalt o pereche de cizme si ma avant in aerul rece al diminetii. Nu mai ploua, dar bate vantul tare de tot. De parca vine iarna, nu toamna. Si totusi, e inca august. 

Pe afara nu-s multe de facut, dar cu siguranta sunt multe de vazut. Ma plimb prin gradina mea mare, plina cu flori frumoase si multi pomi. Imi da o stare de liniste sufleteasca, de echilibru, armonie. Asta o fi fericirea? Nu stiu, dar nu m-am simtit nicicand mai bine. Eu cu mine si atat.

Cand ma intorc in casa, imi place sa beau o cana mare de cafea fierbinte cu putina scortisoara, in timp ce rasfoiesc albume vechi de familie. Ma cuprinde iar melancolia si-mi aduc aminte fiecare moment deosebit, in detaliu. Fiecare zambet, fiecare lacrima, zilele speciale, starile care ma incercau in vreumurile acelea, ce aspiratii aveam sau cum ma bucuram de fiecare clipa. Atat de multe momente... si toate m-au construit pe mine, cea de astazi.

Nici nu-mi dau seama cum trece timpul aducandu-mi aminte povestea pe care fiecare fotografie mi-o spune. Mi-ar fi placut sa am un semineu, sa aud lemnele trosnind in timp ce flacarile le cuprind. Ar fi fost perfect. Si se mai spune ca perfectiunea nu exista...

Mai tarziu ma cuibaresc intr-un fotoliu, cu "Valurile" Virginiei Woolf in mana. Azi o incep, dar e atat de mult timp de cand stau cu ochii pe ea... atat de multa vreme de cand mi-a atras atentia dintre atatea carti din biblioteca de-acasa... Si azi e o zi buna sa o incep. Nu stiu nimic despre ea, n-am asteptari. Astept doar sa ma surprinda. Imi plac surprizele.

Si-acum o sa ma las cuprinsa de visare si de povestea pe care aceasta carte vrea sa mi-o spuna, in timp pe fundal se aude ploaia. S-ar putea sa inceapa sa-mi placa zilele ploioase. :)

Jumatati

Nu mi-au placut niciodata jumatatile de masura si nici n-am inteles exact cum functioneaza treaba asta. Sa ne imaginam un pic: Cum ai putea sa iubesti pe jumatate, sa suferi pe jumatate, sa te bucuri pe jumatate, sa muncesti pe jumatate, sa te odihnesti pe jumatate? Practic, ai trai o viata pe jumatate. Nu o jumatate de viata, ca asta ar presupune totusi o viata traita complet, la maxim.

Si cum nu imi plac jumatatile, mereu m-am ferit de ele. Si de obicei merg pe principiul "Totul sau nimic!". It's all or nothing, baby! Pentru ca prefer intotdeauna lucrurile intregi, complete.

Sa luam mai bine un exemplu concret: o relatie. Fie de prietenie, fie de iubire. De ce nu mi-as dori ca acea persoana sa faca parte din viata mea cu norma intreaga? De ce sa nu-mi fie alaturi (pe cat e posibil, nu's absurda), de ce sa nu pastram o legatura constanta? Da, timpul e pretios, noi suntem tot mai ocupati in ziua de astazi, dar chiar si asa, nu e nevoie de eforturi prea mari pentru a pastra o relatie.
Nu mai e ca pe vremea bunicilor, cand se trimiteau scrisori si asteptai cu sufletul la gura sa primesti un raspuns. Era romantic, da, dar prea te tinea ca pe jar.

Un raspuns clar? Nu-l am si cel mai probabil nici n-am sa gasesc. Poate ca pur si simplu tine de fiecare dintre noi. Unii prefera stabilitatea (a nu se confunda cu rutina, plictiseala), altii prefera jumatatile. Ma intreb acum, care or fi mai fericiti? Or fi mai fericiti cei care traiesc asa, cu jumatatile astea, fara nicio problema? Oare indiferent ce ar face, nu le lipseste jumatatea cealalta?

Dulce Independenta

De cand ma stiu sunt o persoana independenta, un fel de fan al manifestarilor libere si mare iubitoare a ideii de "fac ce am chef, cum am chef si daca am chef!". Nu mi-a placut niciodata sa simt ca cineva incearca sa-mi ingradeasca in vreun fel libertatea si in principiu, de fiecare data cand m-am simtit "in pericol", am fugit de astfel de oameni.
In fond, independenta are un farmec aparte. Sa stii ca poti sa-ti iei singur propriile decizii, sa nu dai socoteala nimanui, sa nu-ti ceara nimeni (!) explicatii, asta e ceva incredibil. Un sentiment absolut minunat.
Dar toate astea nu inseamna ca nu imi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac. Ci inseamna pur si simplu ca sunt suficient de capabila sa imi iau singura deciziile si sa mi le si asum. Si nu, nu mi-e teama de consecinte. Mi le asum si pe astea.
Am cunoscut si oameni fricosi. Oameni carora le e frica sa se arunce cu capul inainte si sa isi ia propriile decizii, preferand sa ii lase pe altii sa hotarasca in locul lor. Oameni carora le e teama de lume, de ceea ce vor spune unii si altii, oameni carora le e teama sa traiasca liber.
Ma scuzati, asta nu e viata! Nu poti sa iti impui limite, nu poti sa iti spui "Doar atat fac si apoi ma opresc." Daca tu poti mai mult? Daca dincolo de limitele astea esti TU cel adevarat, cel real si cel care poate realiza lucruri marete? Te-ai gandit la asta? Daca da, e un prim pas. Continua, nu te opri! Daca nu, gandeste-te! S-ar putea totusi sa fie bine. N-ai nimic de pierdut!

Mai bine nu ne mai casatorim

Nu intotdeauna am fost impotriva casatoriei. De fapt nici acum nu sunt, cata vreme e vorba de doi oameni cu capul pe umeri, care stiu bine ce fac cand se hotarasc ei ca vor sa se casatoreasca. Dar in zilele noastre cam rar mai vedem asta.
Nu mai e ideea de a ne casatori din dragoste si aici apare inevitabil intrebarea: "Care dragoste? Unde naibii e?". Da, nu prea mai e. Traim superficial, aiurea, la intamplare, de pe-o zi pe alta, doar-doar o fi mai bine maine. Si nici nu traim clipa, macar sa zicem ca ne-am bucurat de fiecare moment. Nu facem nimic bine.
Si mai era iar ideea ca te casatoresti pentru totdeauna, forever si ca veti trai impreuna pana la adanci batraneti. Surpriza! Nici asta nu se mai intampla, ca slava Domnului, e tot mai usor sa divortezi in ziua de astazi, asa ca de ce n-am bifa si un divort la capitolul "experienta de viata"?
De fapt, tinerii (majoritatea) care mai indraznesc sa se casatoreasca in ziua de astazi, o fac asa, de amorul artei, de dragul de a purta si ei o verigheta pe deget si in ideea ca la un moment dat in viata asta oricine ar trebui sa se casatoreasca. Mnu. Nu asta e scopul si nu asta e ideea. E extrem de simplu: daca ai gasit persoana potrivita (sau macar crezi asta), aia langa care vrei sa petreci si momente mai bune si momente mai proaste (mai ales!), care te sustine si pe care o sustii neconditionat si pe care o iubesti nu doar pentru azi, pentru maine, ci asa, mai de durata macar, atunci ai putea eventual sa te gandesti la casatorie. Dar gandeste-te bine. Daca nu te regasesti in ce am zis mai sus, iti spun eu: mai bine NU! E mai sigur si mai simplu. Nu te lega la cap daca nu te doare :).
Si daca ti-e frica de singuratate, cumpara-ti un animal de companie mai bine! Un caine, o pisica, un papagal, un...ce vrei tu. Nu cere chiar atat de multa atentie si sacrificii ca un iubit/o iubita. Si desi se zice ca e mai bine singur decat intr-o companie proasta, tot mai multi aleg compania, de oricare ar fi ea, numai sa fie acolo ceva. Eu sustin singuratatea. Dar nu pretind ca toata lumea sa gandeasca ca mine.

Nu cred ca am sa ajung vreodata sa ma casatoresc, tocmai fiindca nu mai cred in institutia casatoriei (sa-mi fie cu iertare treaba asta). Dar daca totusi vreodata se va intampla minunea, sper sa am multa minte si multa luciditate cand o sa iau decizia asta. Si sper sa fie ceva simplu, spontan, ceva de oameni tineri, nebuni si frumosi. Am zis!

Pentru ca postarea a fost cam dark, am zis sa pun pe sfarsit un video frumos si sensibil cu doi oameni care s-au iubit, dar (nicio surpriza!) au divortat intre timp. Enjoy!

Poti sa spui ce vrei...

A trecut mult timp. Prea mult. Si acum, deodata parca nimic nu mai conteaza. Nimic din ceea ce a fost, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreodata.
Iar tu, regreti. Ai inceput sa regreti ca n-ai stiut sa apreciezi. Nici macar o data nu ai apreciat ceea ce ai avut.
Te doare acum sa o vezi asa diferita. Te doare sa vezi ca e independenta, fericita, multumita cu viata ei de acum. Dar n-ai sa stii nicicand cat a luptat pentru toate astea. N-ai sa stii cat i-a luat sa-si dea seama ce sa faca cu viata ei, de unde sa inceapa. Si nici in cate nopti a adormit gandindu-se la sensul vietii ei, pe care il credea pierdut.
Nu, n-ai fost tu totul. N-a fost asa. Tu ai fost doar o parte din viata ei, dar cand a renuntat la tine a trebuit sa renunte la tot ce te includea pe tine. Erai pur si simplu peste tot, iar ea a vrut sa schimbe asta. Daca a fost capabila sa o ia complet de la capat, inseamna ca e puternica. O femeie cu adevarat puternica si hotarata. Determinata in atingerea telurilor propuse. Asta e binecuvantarea ei si tot asta a fost si blestemul.
Si totusi, parca acum e alta. Nu mai e fata draguta, calda, blanda, pe care ai cunoscut-o. Acum e o femeie rece, indiferenta. Privirea ei nu mai e luminoasa, e intunecata, e complet schimbata. Ai fost tu de vina? Nu, nu te simti prea bine! A fost viata, au fost circumstantele. Si multele incercari prin care a trecut. Iar tu ai reprezentat doar una din ele. Dar ce conteaza acum e ca ea e bine, linistita.
Doare nu? Nu conteaza. Poti sa spui ce vrei, dar n-o sa mai conteze!

In sfarsit vacanta!

Daaa, a venit si vacanta! In sfarsit! Desi nu stiu daca sa ma bucur de timpul liber (pe care in sfarsit il am!!!) sau sa fiu melancolica gandindu-ma la zilele de facultate (fie ele si de sesiune).
Ieri dimineata cand m-am trezit (in jur de ora 6) primul gand a fost: " Astazi ce am de invatat? Trebuie sa-mi organizez materia, cursurile, ceva, orice!!!". Abia dupa aceea mi-am dat seama ca s-a terminat sesiunea, s-au dus toate examenele si eu nu mai am de invatat. Cel putin momentan. Asa ca am putut apoi sa dorm linistita pana pe la ora 10 :). Oh, yeah!
N-am sa ma laud ca e bine in vacanta, pentru ca stiu persoane care inca nu au parte de ea. Oricum am multe lucruri planuite pentru vara aceasta si daca reusesc sa fac macar jumatate din ele, o sa imi ocup cam tot timpul.
Dar pana una-alta, bun venit, VACANTA! :)

Indemn la omenie

    Cu totii am vazut, probabil, ceea ce i s-a intamplat Alexandrei Stan zilele trecute. Si am putea sa invatam ceva din ceea ce inevitabil am vazut la televizor. Inevitabil, pentru ca peste tot dadeai de ea si de cazul ei. Televiziunile au tot mediatizat acest caz, s-au "batut" pe declaratii in exclusivitate si interviuri luate victimei, doar-doar mai afla ceva, mai scot ceva la iveala. Mnu. Declaratiile erau aceleasi, povestea neschimbata, iar faptele, mai mult decat evidente.
    Luni, cand s-a aflat ca de fapt a fost batuta, un site al unei televiziuni a publicat un articol in care se intrebau daca nu cumva e strategie de marketing toata povestea. Bineinteles, un articol ridicol, pe care oricine l-ar fi scris in...5 minute, sa zicem.
    Pai ce strategie, domnule? Cand o vezi pe fata aia batuta, plina de vanatai si in halul in care arata? Plus ca se vede clar in toate interviurile ca e traumatizata. Deci? Strategie de marketing, ziceti?
    Am mai citit un articol pe un blog, in care era criticata si bineinteles, tot ea era vinovata pentru ceea ce i s-a intamplat! Si scria respectivul blogger (da, era un blogger) ca merita ceea ce a patit, ca datorita managerului ei a ajuns ea cantareata si alte nerozii din astea. Si dupa asta, ii mai comenteaza si alti destepti (tot ca el!), sustinandu-i punctul de vedere. Va dati seama, oameni buni (da' de unde?), cat de limitati sunteti? Pai suntem oameni sau animale? De respectul datorat vietii unei persoane ati auzit? Dar despre demnitatea umana, despre integritatea corporala? Nu? Trist. Parca brusc nu mai sunteti asa destepti, nu?
    Nicio persoana (mai ales femeie, ca e cel putin aparent lipsita de puteri in fata unui barbat) NU MERITA un asemenea tratament. Orice ar face, orice s-ar intampla!
    Si cu ocazia asta va indemn sa fiti oameni, NU animale, ca avem ratiune si constiinta si astea ne deosebesc de ele. Deci, ce ziceti? Suntem oameni?

Voluntariat si distractie la amicalul Romaniei cu Trinidad-Tobago

    Din nou cu intarziere (dar mai bine mai tarziu decat niciodata), am reusit sa-mi fac timp sa scriu si despre meciul Romania- Trinidad-Tobago, la care am avut ocazia sa asist, din nou in calitate de voluntar (dupa finala Europa League de anul trecut si finala Cupei Romaniei de anul acesta).
    Si printre invatat, examene (Doamne, sesiunea asta e prea lunga si examenele prea multe!) si alte activitati in care ma implic, am reusit astazi sa "fur" cateva clipe pentru a scrie despre aceasta experienta.
    As fi putut sa nu scriu. Pentru ca deja a trecut mai bine de o saptamana de atunci si poate nu mai intereseaza pe nimeni. Plus ca a fost doar un meci amical cu o echipa slaba (asa ar spune sau poate doar ar gandi, unii). Dar nu conteaza. Eu scriu astazi despre ziua aceea, fiindca mie mi-a placut, m-am distrat si repet, a fost o experienta de viata interesanta.

    Initial planuisem sa ma uit la meci la televizor, dar cand am vazut luni anuntul, am stiut ca vreau sa fiu acolo. Desigur, m-am inscris imediat cum l-am vazut, dar nu mi-am facut prea mari sperante, pentru ca nu era nevoie decat de 30 de voluntari (fata de sambata, cand am fost peste 300). Si totusi, seara, cand am vazut lista si mi-am gasit numele pe ea, m-am bucurat enorm de mult.

Haaai, Romania! (daca nici noi n-am sustinut echipa, nu stiu cine a facut-o)

    Desi nu am avut ceva complicat de facut, ne-am straduit sa ne facem bine treaba, sa fim seriosi si am incercat sa nu gresim ceva.

    Apoi, am vazut meciul din tribuna VIP (yes, lucky us, I know!). Nu au fost multi spectatori, nici la finala Cupei nu a fost stadionul plin, dar acum chiar au fost putini. Am vazut insa multi copii, stiu ca au primit bilete gratis la meci. Cu toate astea ma intreb de ce nu ne mai sustinem echipa nationala. Ok, nu au avut cele mai bune rezultate, dar fara sustinerea noastra, a romanilor, ar fi si greu sa le aiba. Si pot sa spun ca da, o galerie numeroasa, care sa cante si sa-si incurajeze echipa, o poate conduce cu siguranta spre victorie. Si ca exemplu as da galeria Petrolului (ca sa fie un exemplu recent). Cine s-ar fi asteptat inaintea meciului ca Petrolul sa castige in fata CFR-ului? In afara de cei implicati direct (jucatori, antrenori, staff) si de fani? Dar au castigat. Iar fanii lor au stiut cum sa impinga echipa spre victorie inca dinainte sa inceapa meciul si pana cand s-a terminat. Nu zic, si nationala Romaniei a fost incurajata marti seara (eu, cel putin am tipat o gramada si apoi am fost ragusita vreo 3 zile), dar daca in loc de 10.000 de suporteri ar fi fost 50.000, oare n-am fi vazut si mai mult spectacol? Ar trebui sa ne gandim la asta.

    Despre meciul in sine, am sa zic ca e bine ca am castigat. Toti aveam pretentii. Cum ar fi fost sa pierdem in fata unei echipe atat de slab cotate? (la asta se gandeau cu siguranta multi carcotasi) Si totusi, oamenii aia s-au straduit, s-au luptat, au alergat. Dar le-a lipsit ceva. Valoarea probabil. La noi, as spune cam invers. Avem talent, dar parca nu ne place sa alergam, sa muncim, sa obosim. Si chiar daca ma bucur ca am castigat cu 4-0, mi-ar fi placut (probabil nu doar mie) sa dea si altcineva gol decat Marica. Un alt atacant sau un mijlocas. Sau de ce nu, un fundas. Multi ne uitam dupa Goian la cornere sau la lovituri libere, gandindu-ne ca poate capul lui magic va da un gol. N-a fost sa fie. Eh, poate data viitoare. Pana una-alta, bine ca e Marica in forma.
    Revenind la noi, voluntarii, dupa meci am reusit sa facem poze cu niste adevarate personalitati.

Hagiii! O adevarata legenda si un om extraordinar.

Belodedici si glumele lui

Jean Vladoiu, un om amabil si deschis

Falemiii! Cu el am facut poze la inceputul reprizei a doua, fiindca la pauza a trebuit sa ducem iar bannerul pe teren. Mi-a parut rau ca l-am cam deranjat, dar a acceptat incantat sa faca poze cu noi.:)

    Dintre fotbalisti am facut poze doar cu Grozav (da, din nou). A fost oarecum o coincidenta.

    Si cu Torje, care a iesit ultimul si am zis sa nu ratez ocazia.

    Puteam sa mai fac si cu Lazar, dar parca toata lumea voia cate ceva de la el: un grup de copii voia poze si autografe, iar niste reporteri insistenti voiau sa-i ia interviu. Asa ca am zis ca macar eu sa-l las in pace si am renuntat la idee.
    Restul fotbalistilor s-au strecurat de la vestiare, profitand de faptul ca cei de la BGS ii pazeau bine de tot, de parca o armata de teroristi ii pandea. Eh, in fine...astea's regulile probabil.
    Per total a fost o seara frumoasa, de care m-am bucurat la maxim. Inca o dovada a faptului ca exista si fete care chiar apreciaza fotbalul ca sport, ca spectacol. Acum, daca exista multe (probabil prea multe) care-l apreciaza (doar) pentru jucatorii de fotbal (nu pe toti ii putem numi fotbalisti), nu cred ca e cazul sa generalizam. Si in fond, lucrurile frumoase si spectaculoase plac oricui. :)
 

Iubeste-o, doar iubeste-o!

    Te-ai intrebat vreodata de ce o iubesti? Sau poate nici macar nu stii ca o iubesti, nu te-ai gandit prea mult la asta… Dar da, o iubesti. E mult pana iti dai seama si te sperii si poate ti-e frica. Chiar daca esti barbat si prea putine lucruri te mai sperie. Dar cu dragostea…e mai complicat.

   
    Cand ai vazut-o prima data…ti-a placut, normal. Pentru ca e frumoasa si pentru ca ti-a zambit cald. I-ai zambit si tu. Oricum erai deja fericit, dar cand ai vazut-o pe ea, fericirea a fost completa. Cand ai vazut-o a doua oara, te-a bulversat putin. Pesemne nu te asteptai s-o revezi atat de curand. Dar ea a venit, ca o adiere calda si parfumata, cu zambetul ei larg, ce aducea fericire. Te-ai uitat la ea, pentru ca ai recunoscut-o si apoi te-ai uitat iar, dar cu o alta privire. Una care o analiza, care voia sa-i fotografieze si memoreze fata frumoasa. Atunci ai stiut ca nu mai ai scapare si ca o vei iubi…

    De ce s-o iubesti ? Pai, pentru toate lucrurile care o inconjoara. Pentru modul simplu, natural in care a aparut in viata ta. Pentru ca e exact cum iti doreai tu: frumoasa, desteapta, cu capul pe umeri, modesta, luptatoare. Pentru ca pare fragila, dar nu se da batuta niciodata, oricat de greu i-ar fi. Si pentru ca vede mereu partea plina a paharului, pentru ca debordeaza de optimism si stie sa te mobilizeze si pe tine, chiar si fara a-ti spune prea multe. Si pentru ca nu ti-a ajuns sa o vezi o data, de doua ori, ci vrei mai mult, mult mai mult. Si…pentru ca inca nu i-ai uitat fata luminoasa. Deci iubeste-o, doar iubeste-o !

O saptamana de la Finala Cupei Romaniei

 

    Am tot vrut sa scriu despre cum a fost atmosfera la Finala Cupei Romaniei de sambata trecuta, dar din cauza examenelor nu am avut prea mult timp. Asa ca astazi am hotarat sa ma mobilizez si sa scriu cate ceva despre experienta pe care am trait-o cu ocazia acestui meci.

    Sambata am ajuns destul de devreme la stadion, exact cum ni se ceruse. Evident insa ca a trebuit sa asteptam sa ne strangem toti, dar a fost bine pana la urma fiindca ne-am ocupat timpul facand poze in toate modurile posibile si imposibile :). Cate 2, cate 3, poze de grup, poze cu steagul Romaniei (pentru ca niciunul dintre noi nu tinea nici cu Petrolul, nici cu CFR Cluj, asa ca am zis sa fim romani). In fine, dupa ce am tot asteptat, am fost lasati chiar sa intram in vestiar si sa ne schimbam (ma rog, lasate, fiindca baietii au ramas afara sa astepte). Marea "distractie" a venit atunci cand a trebuit sa ne alegem hainele, care erau foarte mari. Numai marimi M si L, dar de fapt cred ca erau L si XL, pentru ca erau prea largi. Asa ca ne-am chinuit sa aranjam tricoul si pantalonii astfel incat sa fim cat de cat prezentabile, ca deh!, asa facem noi fetele. Oricum, baietii nu-si pot macar imagina zarva care era in vestiarul nostru sau modul in care se striga la un moment dat: "Cine are o pereche in plus de jambiere?".
    Sa mai spun de coada care era la baie, pentru ca toate fetele se "oglindeau" de nu se mai saturau? Sau de cateva fete care au venit fericite urland ca au vazut cativa dintre jucatorii Petrolului si ca "erau frumosi rau" ? Mda, cam asa ceva... De parca daca joaca fotbal si apar la televizor, n-ar fi tot oameni...

    Dupa ce s-au schimbat baietii, a dat Domnul si am inceput si noi repetitia. Pe National Arena, chiar daca fanii Petrolului incepusera sa vina deja...Era in jur de ora 18:00. Repetitie, explicatii, ganduri, teama si "Aoleu, daca nu iese bine?". Si dupa o scurta "sedinta tehnica", ca sa-i zic asa, in care ni s-a explicat cum sa ne sincronizam si alte lucruri, ne-am luat steagurile si am trecut la repetitia propriu zisa.

    Tunelul prin care am intrat noi era fix langa peluza in care stateau fanii echipei din Ploiesti. Suporteri adevarati, daca ma intrebati pe mine, pentru ca au stiut cum sa-si incurajeze echipa dinainte sa inceapa meciul si pana s-a terminat. E drept, cand i-am vazut prima data m-am speriat putin vazand ca erau foarte numerosi, dar apoi mi-am dat seama ca oamenii astia au venit de fapt ca sa vada spectacol si sa faca spectacol.

    Au iesit jucatorii la incalzire, noi nu mai aveam rabdare. Asa ca am inceput iar sa facem poze. Poze peste poze, distractie, discutii... In fine. A venit si momentul mult asteptat. A iesit bine show-ul pregatit de noi. Per total, am fost multumiti, iar organizatorii ne-au felicitat. Am vazut si eu inregistrarea si s-a vazut foarte frumos de sus. Trebuie sa recunosc insa ca fanii Petrolului ne-au eclipsat rau de tot, fiindca toata lumea a fost impresionata de ei si a doua zi am citit o multime de articole despre cat de bine s-au organizat si ce spectacol frumos au facut.

    Apoi, am intrat la meci. Bine, prost spus, fiindca cei de la BGS evident ca n-au vrut sa ne lase sa intram de la inceput. Asa ca am pierdut golul (singurul gol! si a mai fost si spectaculos, asa ca am regretat cu adevarat) si am stat sa asteptam destul de mult. Pana la urma, prin nu stiu ce minune, ne-au lasat si pe noi sa intram, dar deja eram plini de nervi.

    Meciul a fost frumos si spectaculos. Am sustinut Petrolul la meciul asta, fiindca nu imi place deloc echipa CFR Cluj (altfel, asa cum cred ca am mai spus, eu tin cu Steaua). Am stat pana la sfarsit, am vazut cum au primit medaliile si cupa si aproape ca am putut sa simt emotia aceea incredibila. Si m-am bucurat pentru ei, chiar cred ca au meritat din plin sa castige :).

    Dupa meci, dupa ce ne-am gasit lucrurile intr-un sfarsit (looong story), am avut voie sa ne alegem cate un steag (eu am luat pentru tata unul cu Universitatea Craiova, din 1991). Am plecat impreuna cu prietenii mei, dar ne-am oprit langa autocarul castigatorilor si am facut evident, din nou, poze.

    Am sa adaug faptul ca m-am distrat mult zilele acelea, cu repetitii, chiar si cu nervi si oboseala, dar a fost bine pana la urma. Am reintalnit oameni pe care ii cunoscusem anul trecut la Finala Europa League si pot sa spun ca ne-am apropiat mai mult cu ocazia asta. Astfel de momente deosebite te fac efectiv sa simti ca traiesti, sa te bucuri si sa iti apreciezi mai mult viata. Si cred ca e foarte important sa traim o viata cat mai distractiva! :)

 

Voluntariat: amical Romania-Trinidad Tobago

   
    Nici nu a trecut bine Finala Cupei Romaniei si iata ca s-a ivit o nou oportunitate pentru un voluntariat, tot la un meci de fotbal. De data aceasta e vorba de amicalul nationalei Romaniei cu nationala statului Trinidad-Tobago. Pentru diseara insa, nu mai avem coregrafie de pregatit, ci doar de dus un banner la centrul terenului. Dar nu conteaza, ideea ca voi fi din nou acolo, in mijlocul spectacolului, ma face tare fericita.
    M-am bucurat foarte tare cand am vazut lista celor selectati si mi-am gasit numele pe ea. Glumeam cu prietenii mei, care vor participa si ei, si spuneam ca am putea chiar sa ne mutam pe National Arena. Chiar ma bucur mult pentru aceasta oportunitate si sper sa fie un nou prilej de a face lucruri interesante si de a ne distra mult.
    P.S.: Meciul se va juca diseara, de la ora 20:45 si va fi televizat de Antena 1.

Voluntariat: Emotii inaintea finalei

   Buuun. A venit si ziua finalei. Abia astept, sincer. Am emotii, dar sunt constructive, ca deh...d'alea negative nu vrem. Cred, chiar cred, ca o sa iasa bine. N-am muncit la fel de mult ca anul trecut, dar nici competitia nu mai e la nivelul de atunci. 

    Am facut aseara aproape 3 ore de repetitii pe National Arena. Ne-am sucit, ne-am invartit, am avut si momente cand nimic nu iesea, dar se intampla. Asa e cand vrei sa faci ceva bine.

    Oricum, astept cu nerabdare sa vina momentul mult asteptat, sa ne facem treaba cat mai bine (sper eu) si....apoi sa ne bucuram de reusita. 

     Pentru cei care vor sa vada nu doar meciul, ci si festivitatea, va recomand sa va uitati diseara pe ProTv in jur de ora 20:30 (intrucat meciul va incepe la 20:45). Sa va uitati cu atentie la coregrafia noastra, cu precadere la steagul cu stema Stelei din 1989. Glumeam, desigur. Bucurati-va de spectacol!

Perfectiune, existi?

    In urma cu ceva timp (mai mult), eram o persoana tare perfectionista. Imi placea sa fac lucrurile perfect. Era asa, ca un fix.
    Intre timp, m-am trezit la realitate (Hello, reality!) si mi-am dat seama ca nu exista perfectiune si ca prin urmare nu-mi ramane decat sa fac lucrurile cat mai bine.
    Nu, perfectiunea nu exista ca stare de fapt. Nu exista persoane perfecte, lucruri perfecte, locuri perfecte. Nu exista decat momente perfecte. Ca atunci cand iti intalnesti pentru prima data sufletul-pereche, il privesti in ochi si inima ta iti spune ca pe el l-a ales... Sau ca momentul cand  iti vezi pentru prima data copilul nou-nascut. Sau momentul cand te afli in fata altarului impreuna cu persoana iubita. Sau momentul in care te trezesti dupa o operatie si iti dai seama ca ai scapat cu bine si ca vei fi sanatos din nou. Acestea sunt momente perfecte.
 
    Sunt o persoana creativa si am o imaginatie bogata, dar in marea majoritate a timpului sunt o persoana al naibii de realista si cu picioarele pe pamant. Pragmatica si cu un pronuntat spirit practic. Si da, sunt pozitiva, dar intotdeauna ma raportez la realitate.
    Astfel ca, pentru mine nu (mai) exista perfectiune. Dar sunt o idealista.Cred ca pentru fiecare dintre noi exista idealul. Cred ca exista relatia ideala, slujba ideala, familia ideala, casa ideala si tot asa. Toate astea tin de noi si de alegerile pe care le facem. Si de a fi foarte constienti de ceea ce ne dorim de la viata, de ceea ce ne face fericiti.
    Si, ca o concluzie de final: NU, perfectiune! DA, idealism!
 

Voluntariat Finala Cupei Romaniei

 

    Dupa ce anul trecut am participat ca voluntar la festivitatea de deschidere a Finalei Europa League, de pe Arena Nationala din Bucuresti, anul acesta am din nou ocazia de a participa in cadrul unui eveniment asemanator. Este vorba despre festivitatea de deschidere si festivitatea de premiere a Finalei Cupei Romaniei, ce va avea loc sambata, 1 iunie, tot pe Arena Nationala.
    M-am inscris ca voluntar la inceputul saptamanii trecute, fiind extrem de incantata ca as putea repeta experienta de anul trecut. Si dupa ce cateva zile bune am asteptat cu nerabdare un mail de confirmare, iata ca sambata seara a venit si vestea buna. Aseara am avut prima intalnire, care s-a desfasurat in cadrul stadionului. Am reintalnit fosti colegi de la festivitatea de anul trecut, unii chiar buni prieteni si desigur ca acest lucru m-a bucurat. Experienta voluntariatului e una foarte frumoasa, ai parte de multe momente deosebite. Dar mai multe despre experienta de anul trecut voi scrie in postarile viitoare.
    Revenind la festivitatea de anul acesta, meciul din finala se va disputa intre Petrolul Ploiesti si CFR Cluj. Nu sunt a fana niciuneia dintre cele 2 echipe, eu tin cu Steaua de cand aveam vreo 5 ani. Dar oricum, ma bucur ca vom putea sa luam parte si la meci. Intotdeauna stiu sa ma bucur de un meci frumos, exact ca de un spectacol. Sunt sigura ca o sa fie si distractie, pe langa munca pe care va trebui sa o depunem la coregrafie. Din ce am vazut, coregrafia nu e complicata, nici macar prea complexa, cum a fost cea de anul trecut. In schimb, va trebui sa ne sincronizam bine si sa ne asezam intr-un anumit mod.
    Maine incep repetitiile la stadion. O sa fie interesant. Abia astept! :)

Sursa foto: www.gsp.ro

Indemn la simplitate

    Tot citind stiri zilele trecute, dar mai ales cascand ochii la tot ce se intampla in jurul meu, mi-am dat seama ca avem o problema: nu mai stim sa fim simpli. Nu mai stim sa traim simplu, sa ne purtam simplu, sa ne imbracam simplu, sa vorbim simplu. Oriunde te-ai uita, domneste snobismul. Luxul, opulenta sunt peste tot!
    Incepand cu hainele de firma si incheind cu vacante in fel de fel de destinatii exotice. Desigur, exista persoane care si le permit, dar chiar trebuie sa-si etaleze posibilitatile financiare? Chiar trebuie sa epateze, sa iasa in evidenta cu orice pret? Vorba aia, banii vin greu si se duc usor.
    Si totusi, nici macar nu e asta problema esentiala. Important e ca am observat ca avem tendinta ca pe masura ce avem realizari tot mai mari si ajungem mai sus, sa uitam de unde am plecat. Uitam de parinti, de frati, de prietenii din copilarie. Ca doar suntem prea ocupati sa muncim, iar in timpul liber preferam sa plecam in vacanta in Mexic. Sau in Dubai. Sau la cumparaturi la Londra sau la Milano.
    Mda, pai asa e moda acum. Vacante exotice si cumparaturi in strainatate, ca sa putem eventual sa "aruncam" toate firmele pe noi.
    Mai, oameni buni, ma doare capul cand va vad asa snobi, zau! Ca va permiteti, asta e clar! Dar chiar e nevoie sa exagerati? Ce-ar fi sa incercati o perioada de timp (o saptamana, o luna) sa traiti mai simplu?  Sa petreceti mai mult timp cu familia, cu prietenii de-o viata? S-ar putea sa va placa si sa hotarati sa incercati mai des. Si s-ar putea ca asta sa va ajute sa vedeti care sunt lucrurile cu adevarat importante pentru voi. Si poate chiar sa va gasiti fericirea. Ca viata e scurta si ar fi pacat sa o irositi aiurea. Reflectati si incercati!

Fluturas ametit

    N-am pretins niciodata ca's perfecta. Imi cunosc bine calitatile, dar si mai bine imi cunosc defectele. E insa o trasatura a mea care mi se pare ca ma defineste foarte bine. E vorba de independenta emotionala. Si nu se refera la familie, prieteni, ca aici nu se aplica. Ci la iubirea aia care loveste peste tot si face ravagii.
    Ei bine, in cazul meu, aceasta independenta emotionala actioneaza ca un scut. Unul de foarte buna calitate! Pentru ca orice as face si orice s-ar intampla, parca nu ma "lipesc" nicaieri.
    Sunt ca un fluturas, zbor de colo-colo ca ametita, dar nu raman nicaieri. Si nu zbor din floare-n floare, nu! Nu va imaginati asa ceva, ca nu e cazul. Ar necesita prea mult timp (si n-am de unde sa-l scot) si ar fi prea obositor, iar mie nu-mi plac deloc lucrurile care ma obosesc (de-aia nu-mi plac nici examenele).
    De o singura fiinta am vrut odata sa ma "lipesc", dar n-am reusit. N-a fost bun lipiciul. Dar am revenit si-am mai incercat si-a doua oara, si-a treia oara, si-a...nici nu mai stiu a cata oara... Ca deh, perseverenta e favorabila, iar incapatanarea mea e legendara. :) Da' tot n-am reusit. Asa ca inca zbor de colo-colo, cautand sa ma asez intr-un loc bun, caldut, confortabil si sigur. De fapt, l-am gasit deja, dar n-a iesit cum trebuia.
    Dar o sa mai incerc. Si-o sa-mi cumpar lipici de calitate de data asta. Unul rezistent.

Tipuri de oameni (I): Pseudo-Dive

    Exista mai multe tipuri de oameni pe lumea asta. Iar de cand m-am mutat in Bucuresti, n-am facut decat sa-i observ si sa ma minunez. Am avut "placerea" sa vad de toate si sincer, nu rareori ma intreb cum a putut Dumnezeu sa lase astfel de oameni pe Pamant. Sau cum a putut fi atat de inconstient incat sa-i lase sa devina asa? Eh, problema spinoasa...
    Asa ca m-am gandit sa analizez un pic (ca daca analizez mai mult, mi-e sa nu ma molipsesc si eu) anumite categorii, identificate de mine. Desigur, ma scuzati daca o sa mai omit cate ceva, dar nah, nu sunt perfecta si nici nu pretind a fi.
    Acestea fiind zice, sa incepem cu prima categorie, si anume oamenii care cersesc atentie sau i-as mai numi eu Pseudo-Dive. Asta pentru ca pana acum n-am intalnit decat fete/femei (cu creier mic si oarecum inutil, ce-i drept) care sa se incadreze in aceasta categorie. Desigur, or exista si baieti/barbati ce s-ar putea incadra aici, dar eu n-am vazut pana acum.
    Buun. Pseudo-Divele sunt usor de recunoscut. Sunt acele personaje care fac tot posibilul sa iasa in evidenta, sa se diferentieze de ceilalti, doar pentru a arata ca ele sunt mai bune, mai frumoase, mai destepte, mai...bla bla bla. Nu zic, dar ma gandesc ca daca intr-adevar ar fi asa, n-ar mai fi nevoie sa demonstreze nimanui nimic, ca ne-am da seama si singuri. Dar eh, ce poti sa faci? Acolo unde aceste calitati se doresc a fi, dar lipsesc cu desavarsire, peste forma lipsita de substanta se adauga tot felul de "artificii" astfel incat la final, ambalajul sa iti ia ochii si sa iti distraga atentia de la rautatea, uratenia (ma gandesc mai mult la cea sufleteasca), prostia sau lipsa de cultura, dupa caz.
    De exemplu, luam o tanara domnisoara, genul care crede ca stie multe, dar de fapt stie prea putine. Ca nah, doar de-aia e tanara. Cand sa aiba ea timp sa treaca prin toate? Aasa. Si domnisoara vrea sa arate ca e desteapta si mai e si genul ala "monden", adica ii place sa stie lumea tot ce face ea. Iar pentru asta are grija sa-si afiseze viata, sa tipe, sa faca galagie. Mda, maniere de grajd, le-as zice eu. In fine. Aceasta domnisoara vrea cu orice pret sa arate cat de desteapta, minunata, culta e ea. Prin urmare "imbraca" tot ceea ce tine de persoana ei cu un ambalaj aparent dragut, plin de glumite si arogante, care o fac sa para simpatica. Ei na! Capcana! Sub ambalajul asta simpatic, de fapt e o persoana cu un suflet gol (trist, stiu) si cu un creier cam neutilizat sau prost utilizat, inca nu-s sigura.
    Si te intrebi poate, de ce ti-ar pasa. Pai nu-ti pasa. De fapt, aproape ca nici n-o bagi in seama in afara de momentele cand urla, la propriu. Dar si-atunci, gasesti tu o solutie de om destept. Se numeste indiferenta si e cel mai bun remediu impotriva oamenilor care nu aduc nimic bun in viata ta. Adica, sincer acum, de ce ti-ai pierde timpul pretios acordandu-le atentie unor oameni care nu fac decat sa incerce sa-ti distraga atentia de la ceea ce e important pentru tine? Sau unor persoane de nimic (ca daca n-au valori, principii, asta sunt) care nu au alta ocupatie decat sa incerce permanent sa-ti puna bete in roate? Pff...ia mai da-le incolo! Ca doar ai tu destula activitate, iar categoria asta de persoane nu se afla pe lista ta.
    Ma intreb de fapt, daca sunt chiar reale persoanele astea. Pentru ca daca intr-adevar sunt, mi-e mila de ele. Au o viata tare trista.

Sa ne-ascultam inima, zic!

    Uneori refuzam sa ne ascultam inima. Sau o ignoram. Sau poate pur si simplu uitam sa ii acordam atentie.
    Cu toate astea, ea nu ne uita pe noi si din cand in cand ne reaminteste de existenta ei, intr-un fel sau altul.
    Ma intreb insa de ce o ignoram. De ce uitam de ea. Cand e atat de usor si de firesc sa asculti ce iti spune... Dar mai ales, inima nu se insala. Niciodata. Pentru ca doar ea stie sa ne conduca spre lucrurile care ne fac fericiti. Doar ea stie cum sa faca asta.
 
    Am uitat sa-mi ascult inima in ultimul timp. Am uitat de lucrurile bune spre care doar ea m-a ghidat. Dar de-acum n-am sa mai uit...
    Va fi bine.

Jurnalism?

    In clasa a X-a eram extrem de hotarata sa dau admiterea la Facultatea de Jurnalism, asa ca am inceput sa ma documentez si sa ma pregatesc. Eram foarte increzatoare si hotarata si cumva, ma gandeam ca tare mi-ar placea ca intr-o zi sa devin jurnalist sportiv. Dar unul de calitate, care sa stie sa-si faca bine meseria.
    As fi ales acest tip de jurnalism pentru ca e partea cea mai interesanta din jurnalism in opinia mea. Iti ofera posibilitatea de a lua parte la spectacol, dar si de a vorbi si scrie despre el. Iar eu, la vremea aceea urmaream si meciuri de fotbal, si competitii de Formula 1, si sarituri cu schiurile, si meciuri de handbal, si meciuri de tenis, si gimnastica, si si si... Si imi mai si placeau. Asa ca eram destul de documentata si bine pusa in tema cu sporturile, la momentul acela.
    Apoi, in clasa a XII-a, m-am razgandit. Si am hotarat sa dau la Facultatea de Drept, ca deh, asa-mi place mie mereu, sa aleg calea mai grea. Si atunci am renuntat o perioada la ideea de a deveni jurnalist. Am intrat la Drept si nu regret. Imi place facultatea asta, zau! Si nu regret ca am ales-o, pentru ca la momentul acela asa am considerat ca e mai bine. Am gandit si am ales pentru prezent, nu pentru viitor.
    Dar, evident, lucrurile nu au ramas asa. Pe la sfarsitul anului I de facultate am avut ocazia sa incep o colaborare cu un portal feminin. Scriam articole, cu o anumita frecventa, pe diverse teme pe care mi le alegeam singura. Iar cu unele dintre ele chiar am avut succes, pentru ca am primit destule aprecieri. Munca mea nu era remunerata, era un fel de voluntariat, dar imi placea sa fac asta si apreciam mai ales gradul mare de libertate pe care mi-l acordau. Colaborarea cu ei continua si astazi, doar ca din lipsa de timp, scriu mai rar articolele.
    Dupa aceasta oportunitate, mi-am deschis blogul. Asa, ca sa pot sa scriu ce vreau, cum vreau, cand vreau. Iar ulterior s-au ivit si alte oportunitati de colaborare.
    E uimitor insa, cum jurnalismul s-a intors in viata mea dupa aproape 2 ani in care nu m-am mai gandit la o cariera de jurnalist. Ma gandesc ca e destinul. Si ma mai gandesc ca poate, intr-o zi, chiar voi deveni jurnalist de sport, asa cum visam in urma cu 4 ani. Pentru ca as avea ceva de spus si in plus, la noi in Romania, femeile nu prea sunt apreciate in domeniul acesta. Se spune ca la fotbal se pricepe toata lumea, dar nu doar fotbalul e sport. Consider ca mai sunt multe alte sporturi despre care nu prea se scrie si care ar merita sa fie mediatizate. Dar poate ca in timp lucrurile se vor schimba.
    Desigur ca nu ma astept sa devin jurnalist peste noapte. Sunt perfect constienta de faptul ca va trebui sa muncesc mult: sa scriu mult (si bine), sa ma documentez temeinic, sa studiez manuale de jurnalism. Imi doresc sa evoluez de la zi la zi, sa fiu mai buna si consider ca deja incep sa se vada rezultate. Sunt foarte hotarata si cred ca va veni si ziua in care voi reusi.
    Naivitate? Nu. Naiva am fost cand am renuntat la visul meu, cand am considerat ca pot face altceva, ca merit ceva mai bun. Dar mi-am dat seama ca nu conteaza ce faci, atata timp cat iti faci treaba bine, cu seriozitate, cat mai aproape de perfectiune. Si cred ca asta e cheia reusitei. Sa incerci mereu sa fii cat mai bun.
    Asa ca mult succes si voua si indiferent ce ati face, incercati sa va apropiati de perfectiune!

Cu mult drag, A.   

Iubeste pentru tine!

    Pentru fiecare dintre noi, vine acel moment in care intalnim persoana ideala, de care ne indragostim atat de tare incat stim ca oricine ar mai aparea in viata noastra nu va putea schimba acest lucru.
    Se spune ca atunci cand iubesti devii mai bun, mai darnic si mai vulnerabil. Eu cred insa ca iubirea ar trebui sa ne faca sa ne simtim impliniti, mai puternici si sa ne aduca fericirea. Chiar daca uneori nu putem fi cu persoana aceea.
    Ar trebui sa fim liberi atat in gandire, cat si in simtire. Iar libertatea in dragoste tine doar de noi, pe principul "Iubesc pe cine vreau, cand vreau si cum vreau." Ar trebui sa iubim liber, fara sa avem asteptari. Doar sa iubim.

    Si ca un sfat, atat pentru fiecare dintre voi, cat si pentru mine:
Iubeste pentru tine! Iubeste pentru ca asta te face fericit. Iubeste dincolo de limitele pe care ti le impun ceilalti si dincolo de parerile lor (Vorba aia: "Cainii latra, ursul trece."). Iubeste liber, fara sa ai pretentia ca si persoana aceea sa simta la fel. Pentru ca daca e cea potrivita, si ea te va iubi pe tine. Si in final, iubiti mult, iubiti cu intensitate si nu ezitati sa va aratati sentimentele intr-un mod subtil si elegant!

Incercari

Sunt acele momente cand nimic parca nu merge cum trebuie. Cand lupti, te zbati si problemele tot vin... Ma tot gandesc ce n-o fi bine, unde gresesc. Sau poate ma straduiesc prea mult. Poate ar trebui pur si simplu sa ma relaxez si sa iau lucrurile asa cum vin.
Ma enerveaza ca atunci cand reusesc sa am cate o zi buna, apare mereu ceva ce o strica fix in ultimul moment. Cu alte cuvinte, ma inec ca tiganul la mal.
N-ar putea pur si simplu sa fie bine? N-as merita sa fiu si eu macar multumita si sa vad odata rezultate? N-ar putea sa vina si lucruri bune? Ba ar puteaaa...dar vor sa vina? Discutabil.
Am obosit. Am obosit sa sper, sa ma zbat, sa muncesc in zadar. De regula nu ma sperii usor si nici nu ma descurajez cu una-cu doua. Sunt incapatanata mai ceva ca un catar. Spune-mi ca nu voi reusi sa fac ceva anume si-o sa ma doara-n cot. Apoi, o sa iti zambesc dulce si o sa ma pun pe treaba. Nu, nu e nevoie sa iti zic nimic, de regula nu ma obosesc degeaba. Si cand rezultatele se vor vedea, o sa-mi faca maaare placere sa-ti rad in nas si sa iti zic: "Ce spuneai? Ca nu pot? Ia uite!". Apoi o sa iti intorc spatele trufas si-o sa-mi vad de viata ca si pana atunci.
Nu ma intereseaza ce spun sau cred oamenii despre mine. Imi vad de viata, orice-ar fi. Poate sa treaca pe langa mine si Al Treilea Razboi Mondial si eu tot o sa-mi vad de drum. Am invatat ca sunt putini oamenii ale caror pareri chiar conteaza pentru mine si pe aceia ii pot numara pe degete.
Si e bine asa.