Indemn la simplitate

    Tot citind stiri zilele trecute, dar mai ales cascand ochii la tot ce se intampla in jurul meu, mi-am dat seama ca avem o problema: nu mai stim sa fim simpli. Nu mai stim sa traim simplu, sa ne purtam simplu, sa ne imbracam simplu, sa vorbim simplu. Oriunde te-ai uita, domneste snobismul. Luxul, opulenta sunt peste tot!
    Incepand cu hainele de firma si incheind cu vacante in fel de fel de destinatii exotice. Desigur, exista persoane care si le permit, dar chiar trebuie sa-si etaleze posibilitatile financiare? Chiar trebuie sa epateze, sa iasa in evidenta cu orice pret? Vorba aia, banii vin greu si se duc usor.
    Si totusi, nici macar nu e asta problema esentiala. Important e ca am observat ca avem tendinta ca pe masura ce avem realizari tot mai mari si ajungem mai sus, sa uitam de unde am plecat. Uitam de parinti, de frati, de prietenii din copilarie. Ca doar suntem prea ocupati sa muncim, iar in timpul liber preferam sa plecam in vacanta in Mexic. Sau in Dubai. Sau la cumparaturi la Londra sau la Milano.
    Mda, pai asa e moda acum. Vacante exotice si cumparaturi in strainatate, ca sa putem eventual sa "aruncam" toate firmele pe noi.
    Mai, oameni buni, ma doare capul cand va vad asa snobi, zau! Ca va permiteti, asta e clar! Dar chiar e nevoie sa exagerati? Ce-ar fi sa incercati o perioada de timp (o saptamana, o luna) sa traiti mai simplu?  Sa petreceti mai mult timp cu familia, cu prietenii de-o viata? S-ar putea sa va placa si sa hotarati sa incercati mai des. Si s-ar putea ca asta sa va ajute sa vedeti care sunt lucrurile cu adevarat importante pentru voi. Si poate chiar sa va gasiti fericirea. Ca viata e scurta si ar fi pacat sa o irositi aiurea. Reflectati si incercati!

De ce "Jurnalul unei fete chic" ?

    Am inceput sa scriu in "Jurnalul unei fete chic" acum vreo 4 ani. La inceput, a fost un caiet, un caiet special, dragut, pe care l-am primit cadou de la verisoara mea. Cumva, in felul ei, m-a sustinut mereu si m-a incurajat sa scriu mai mult, mai des, mai bine. Pentru asta, ii sunt extrem de recunoscatoare :).
    Inca de la inceput am stiut ce nume va primi "jurnalul" (nu spun jurnalul, pentru ca nu imi povestesc viata, ci scriu despre ceea ce vad, ce imi place, ce citesc, ce imi produce o anumita emotie/un anumit sentiment). Si, poate spre surprinderea multora, cuvantul "chic" nu s-a referit nicio secunda la moda, frumusete, stil. Ci l-am ales gandindu-ma la oameni care au o anumita cultura, o spiritualitate aparte, la oameni deschisi la minte si la cei care sunt inzestrati cu inteligenta emotionala.
    Da, stiu, chic inseamna eleganta, rafinament si tocmai despre asta e vorba: despre a avea o anumita eleganta in modul de a gandi si de a simti. Si voi avea si anumite postari in care voi critica anumite atitudini ale oamenilor, in speranta ca voi trage un semnal de alarma si poate, poate s-o mai schimba ceva in atitudinea lor. DAR voi critica mereu intr-un mod elegant, pentru ca asta ma defineste. De asemenea, voi scrie despre anumite campanii carora ma voi alatura, din dorinta de a schimba ceva si pentru ca imi place sa ma implic in diverse proiecte, atat cat imi permite timpul.
    Si, pentru ca am vazut ca blogul meu este urmarit si citit si de persoane din alte tari, am hotarat ca vor exista anumite postari pe care le voi scrie in limba engleza.
     Mai nou, pentru ca au fost persoane care mi-au sugerat acest lucru, am hotarat ca voi scrie si despre  moda si frumusete. Voi realiza de asemenea si review-uri, la carti, dar si la produse cosmetice pe care le testez. Prin urmare, pentru cerere de review-uri sau pentru orice altceva ati dori sa imi comunicati, va invit sa imi scrieti pe adresa mea de email, ank_ank92@yahoo.com sau sa imi lasati mesaje pe pagina de facebook a blogului.

    In final, vreau sa va multumesc tuturor celor care imi cititi blogul, fie ca este pentru prima data, fie ca il urmariti constant, un sincer MULTUMESC! ^^

Cu mult drag, 

Anca

 

Despre viata...numai de bine

    Viata ne da mereu tot felul de lectii pe care avem nevoie sa le invatam pentru a reusi sa ne atingem telurile. Numai ea stie de ce avem nevoie si prin ce trebuie sa trecem pentru a ne crea pe noi, asa cum vrem sa fim.
    Viata ne pune deseori la incercari grele, pe care avem impresia ca nu le vom putea depasi. Si totusi, de cele mai multe ori reusim. Reusim sa ne autodepasim, reusim sa realizam mai multe decat ne-am fi imaginat, reusim sa fim mai buni si mai puternici. Desigur ca esecul ne pandeste la tot pasul, ne asteapta parca sa facem un pas gresit.
    Esecul nu e rau. Poate doar atunci, pe moment. Insa odata ce ne-am obisnuit macar putin cu prezenta lui inevitabila, vom fi capabili sa ne ridicam in picioare si sa o luam de la capat mai puternici, mai hotarati, mai pregatiti.
    Nu demult eram ingrozita de teama de esec. Pur si simplu nu voiam sa il iau in calcul. Era ca si cum pentru mine nu exista. Ma consideram foarte puternica si foarte capabila sa reusesc sa fac cam orice as fi vrut. WRONG! Am uitat ca sunt totusi om. Am uitat ca si esecul e parte din viata. Pana cand m-a lovit din plin. Ce a fost cel mai greu de acceptat a fost faptul ca am fost neputincioasa in fata lui. Pur si simplu nu am putut sa fac nimic ca sa il evit. Asa ca nu am avut incotro: a trebuit sa il accept si apoi sa invat sa o iau de la capat. Acum as putea spune chiar ca sunt foarte talentata la asta. :) Pot sa renasc exact ca pasarea Phoenix, din propria cenusa. Mi-a fost insa enorm de greu pana sa ajung sa invat din esecuri, sa le accept ca parte din viata de toate zilele. Dar acum sunt fericita sa spun ca POT!

P.S.: Ideea pentru acest articol m-a "lovit" astazi, in timp ce dadeam cu aspiratorul. De obicei cele mai bune idei imi vin atunci cand spal vasele sau cand fac baie, pentru ca apa ma ajuta sa fiu lucida si sa gandesc limpede. De data asta a fost diferit. :)

Si fotbalistii sunt oameni

    Eram sigura ca o sa revin cu o postare despre fotbal, pentru ca intr-un fel, era o promisiune. Speram totusi ca avea sa fie despre un succes al nationalei noastre, pentru ca deh, speranta moare ultima, iar in cazul meu, de obicei niciodata :). Si totusi, minunea nu s-a produs, dar personal, eram pregatita si pentru un eventual esec.
    Desigur ca, din nou, toti jurnalistii au sarit in sus, ca si asa-zisii "suporteri". Am avut insa si placerea sa vad ca au existat si suporteri adevarati (mai putini ce-i drept, dar au existat), care in ciuda rezultatului neplacut pentru noi, au sustinut totusi nationala pana la sfarsitul meciului, chiar daca era destul de evident ca o victorie sau macar un egal nu mai erau posibile.
    Si pentru ca in mod evident, vreau sa imi spun parerea, voi spune cum am vazut eu, spectatorul, meciul de aseara. In primul rand am vazut munca si stradanie. Desigur, poate nu la toti fotbalistii nostri, dar nu e cazul sa dam nume. Ideea e ca fotbalul e un sport de echipa, prin urmare ma voi referi la echipa si nu la jucatori individual. Revenind la subiect, ei bine, da! am vazut cum alergau pe acolo si incercau sa deposedeze, sa paseze, sa creeze ocazii. Poate ca nu le-a iesit, poate ca au facut si greseli, dar sa nu uitam ca greseala e ceva omenesc si ca si fotbalistii sunt oameni. In plus, olandezii, au fost chiar buni, iar fundasii lor erau uneori parca de netrecut.
    Despre alegerile selectionerului de a titulariza anumiti jucatori care au fost extrem de contestati, ce pot sa zic? A fost hotararea lui, ca doar de aia e selectioner. In plus, si-a asumat alegerile si asa cum a spus si el, daca ar fi facut altfel echipa, poate rezultatul ar fi fost si mai dramatic. Oricum, faptul e consumat si meciul a trecut.
    Cred totusi ca jucatorii nu ar trebui sa se demoralizeze. Pur si simplu asa e viata, de multe ori lucrurile nu ne ies asa cum am vrea, dar sa nu uitam ca din greseli invatam! Important e ca mai sunt meciuri si ca le putem castiga daca ne vom organiza mai bine si vom fi mai atenti. Si personal, refuz sa judec echipa nationala, in ciuda rautatilor de care dau peste tot... Si cred ca ar fi mult mai bine daca jurnalistii ar inceta sa critice atat de mult fiecare greseala si sa caute nod in papura pentru orice lucru.

   In final, un citat care mie imi place foarte tare si care ma ajuta sa ma mobilizez de fiecare data cand am parte de cate un esec :) : 
    "Orice sut in fund e un pas inainte." 

P.S.: aceasta postare ii este dedicata unei prietene de suflet, care m-a certat ca nu am mai scris nimic pe blog de mult timp (de 2 zile!!!) si care este o fana infocata de-a mea :)

Copiii fara etichete

Draga Omule,

    Daca te pot numi asa…

    Poate nu stiai, dar copiii au nevoie de sprijinul, de afectiunea si de atentia parintilor lor. Ce se intampla totusi atunci cand acestia ii maltrateaza, mai ales atunci cand in mod inconstient considera ca astfel ii educa si ii invata sa nu mai greseasca ? Cum e posibil ca dupa ce ai facut un copil si te-ai chinuit sa il cresti, sa incepi sa il maltratezi din diferite motive, oricare ar fi ele ? Nu, asa ceva e mai mult decat urat, e un gest de lasitate. Pentru ca stii bine ca acel copil nu se poate apara, ca nu are nicio putere in fata ta, Monstrul. Si da, te simti puternic atunci, pe moment, dar ulterior nu te roade constiinta ? Nu te simti ca un mare NIMIC ? Nu esti tu oare, o persoana josnica, pentru ca ii faci asta unui copil ? Unui suflet inocent, care nu are nicio vina pentru ca e asa cum e ? Si totusi, in loc sa iti asumi responsabilitatile de parinte, alegi calea pe care Cel Rau te indruma, calea cea mai usoara.

    Opreste-te putin si incearca sa te pui in locul acelui copil nevinovat. Incearca sa-i simti frica, sa simti cat de speriat si lipsit de speranta este. Nu te cuprinde tristetea ? Uite, mie aproape ca imi vine sa plang. Si cand ma gandesc ca din nefericire astfel de cazuri in care parintii isi bat copiii sunt atat de dese…

Da-mi voie te rog, sa iti povestesc ceva. Acum vreo 4 ani, in vara, eram la mare la Costinesti. Spre seara am iesit sa ma plimb prin statiune si la un moment dat am vazut o fetita foarte frumoasa si dulce. M-au impresionat foarte tare fata ei inocenta si ochii ei calzi. Era bineinteles, insotita de parintii ei si parea vesela, pentru ca vorbea intr-una. Nu puteam auzi ce spunea pentru ca eram la o distanta considerabila, dar puteam vedea. La un moment dat, tatal ei a inceput pur si simplu sa tipe la ea si a tras-o de mana asa de brusc, incat pana si eu, care priveam intreaga scena de la distanta, m-am speriat. Bineinteles ca s-a speriat si ea si a inceput sa planga, moment in care tatal ei, s-a enervat si deodata a luat-o pe sus (la propriu) si a aruncat-o peste umar exact ca pe un sac de cartofi. Am simtit in acele momente neputinta, furie. O furie imensa… As fi vrut sa pot sa fac ceva, sa ma duc la el, si sa ii zic ceva, dar ce ? Ce puteam eu sa fac, concret ? Poate ca cel mult as fi putut sa-l linistesc pe moment, dar nu as fi putut sa rezolv problema complet. Pentru ca nu aveam nicio autoritate si nu aveam acest drept. Intamplarea din acea seara m-a marcat destul de tare, pentru ca au trecut 4 ani si inca mi-o aduc aminte cu detalii. Poate pentru ca desi mie nu mi s-a intamplat niciodata asta, am putut totusi sa simt foarte bine frica si groaza pe care le simtea acea fetita complet lipsita de aparare.

    Si ma intreb acum : cum pot exista astfel de parinti ? Cum pot ei sa isi bata proprii copii ? Pentru ce ii mai fac daca altfel nu sunt in stare sa ii educe ? 

Aceasta postare face parte din campania "Copiii fara etichete", desfasurata de Organizatia "Salvati Copiii". Pentru detalii, intrati pe: http://salvaticopiii.ro.

Am invatat...

    In ultimul timp am invatat foarte multe lucruri importante in viata. Am invatat ca poti fi cu adevarat fericit doar daca faci lucrurile pe care le iubesti si doar traind asa cum vrei si cum iti place. Si odata ce ai descoperit care sunt acele lucruri care iti plac, ar trebui sa nu renunti la ele. Am invatat ca viata e scurta si de accea ar trebui sa o traim asa cum ne place, pentru ca facand lucrurile pe care le dorim, tot restul va veni de la sine: stima de sine, succesul, aprecierea.
    Am invatat ca oamenii nu sunt buni sau rai. Oamenii sunt si buni si rai. In acelasi timp. Toti putem fi buni in anumite situatii si rai in alte situatii. Dar asta depinde numai de noi, pentru ca e important sa stim cand sa ne oprim si sa alegem intre cele doua parti ale noastre.
    Am invatat ca trebuie intotdeauna sa ai o parere proprie, un cuvant de spus. Ca nu ar trebui sa ne temem de impresia pe care o vom crea si ca nu ar trebui sa ne pese de ceea ce cred ceilalti despre noi. Astea sunt detalii... Parerea pe care noi o avem despre propria persoana este cea mai importanta, pentru ca doar noi stim povestea care se afla in spatele a ceea ce am devenit. Si de cele mai multe ori povestea nu e frumoasa si roz, ci e trista si ascunde multa suferinta si multe momente dificile. Dar ceea ce conteaza cu adevarat este ce am invatat din acele experiente si cum ne-au transformat ele (sper ca in bine).
    Si am descoperit ca drumul cel mai sigur catre fericire este pur si simplu sa fii tu! Indiferent ce ai face si cine ai fi, indrazneste sa fii tu si ai curajul de a-ti asuma ceea ce esti, cu bune si cu rele!

"Toti trebuie sa fim pregatiti intr-un fel sau altul, sa trudim, sa suferim, sa murim. Iar cauza ta nu este mai putin nobila pentru ca nu bat tobele cand pleci catre zilnice batalii si multimea nu te aclama cand te intorci de la zilnica ta victorie sau infrangere."
                                                                     (Robert Louis Stevenson)

Curaj!      

Anca  :)

N-ai sa intelegi...

    N-ai sa intelegi nicicand cum si unde a inceput de fapt totul. A fost un moment in care timpul s-a oprit in loc si ziua aceea putea fi ieri, azi, maine...nu stii exact. Si a fost un spatiu nedefinit, chiar daca locul acela iti este familiar si il cunosti bine. Atunci a fost doar un spatiu in care va aflati tu si ea. Si totusi, n-ai sa intelegi.
    Si chiar si atunci cand ea iti va povesti toate lucrurile care s-au intamplat de fapt, tu n-ai sa intelegi. Pentru ca pare nebunesc si ireal si pentru ca poate nu crezi...nu crezi in sufletele-pereche. De aceea, n-ai sa intelegi.
    Si nici nu stii macar cat de iubit esti, nici macar nu-ti imaginezi. Nu doar de ea. Ci si de EI, care vor pentru tine ce e mai bun, care iti vor fericirea. Poate n-ai sa crezi toate astea, dar ea, cu rabdarea ei infinita, cu blandetea pe care a dobandit-o in timp, te va face SA CREZI, chiar daca n-ai sa intelegi niciodata...
    Ea te va iubi mult, iar tu... o vei iubi si tu, fara sa intelegi vreodata cum a fost posibil totul. Fara sa intelegi ca EI i-au dat aceasta misiune: sa-ti fie alaturi, sa te ghideze in viata, sa te iubeasca, sa te faca fericit. Si sa iti daruiasca din lumina ei. Chiar daca tu, n-ai sa intelegi....

Momente

           Exista momente dificile in viata fiecarui om. Fie ca ele vin mai devreme, fie ca vin mai tarziu, ele lasa urme adanci in sufletul fiecaruia. Si chiar daca se spune ca timpul le vindeca pe toate, de fapt nu e chiar asa… Chiar si dupa multa vreme, cand ranile sufletului s-au vindecat, cicatricile raman si de fiecare data cand le simti, te intristezi si iti aduci iar aminte de acele momente grele.

            Ea…a avut o copilarie frumoasa. A avut parte de liniste, de caldura din partea familiei si a fost fericita. Apoi insa, nu a mai putut fi. A avut parte de zile grele, care au consumat-o sufleteste foarte mult. Iar cand a crezut ca s-a terminat cu suferinta, si-a dat seama ca sufletul ei era pustiu. Pur si simplu nu s-a mai recunoscut. Nu mai era vesela, radioasa. Nu mai era ea.

            Dar a continuat sa lupte si dupa mai multe luni de zile, dupa indelungate eforturi, incet-incet si-a revenit. Si-a adus aminte de visurile ei, si-a redescoperit telurile in viata si a redevenit ceea ce era ea de fapt : o luptatoare !

Poate (II)

           Poate ca nu te asteptai s-o revezi intr-o dimineata friguroasa de martie…Arata asa bine, arata perfect. Timpul trecuse si o transformase intr-o tanara superba. Si poate tocmai de aceea ai incetinit masina exact cand ai ajuns langa ea, pentru a putea sa o privesti mai bine. Poate nu stii, dar ea a fost fericita in ziua aceea. Poate si tu ai fost…Poate ai fi vrut sa opresti, sa cobori si sa te duci la ea. Da, poate ai fi facut asta, daca nu ai fi fost in intarziere. Si poate ti-a batut iar inima cu putere si ai simtit ca nu vrei sa mai pleci, ca ai vrea ca acel moment magic  sa dureze o vesnicie…Dar ai plecat. A TREBUIT. Si a trecut iar timpul…

           Poate ai sperat s-o mai vezi. Inca o data. Si poate ai fi reusit asta in dupa-amiaza aceea din mai, daca ai fi auzit-o cand te-a strigat…Si aflandu-te in acelasi loc ca in seara aceea tarzie de martie, ti-ai adus aminte, poate, de EA.

A mai trecut un an si intr-o seara de mai ai trecut iar cu masina pe langa ea. Poate ai vazut-o abia cand a inceput sa alerge, sperand sa te opreasca. Poate ai simtit-o si de asta ai incetinit din nou. Si poate ca daca te-ai fi gandit ca spre tine alearga, ai fi oprit ca sa vezi ce s-a intamplat. Apoi, dupa cateva zile, intr-o seara de duminica, a trecut pe langa tine, pur si simplu, dar ai privit-o in graba si poate n-ai recunoscut-o. Si au trecut iar zilele, pana intr-o zi, cand ea te-a gasit din nou. Si s-a oprit in fata ta, ca si cum avea ceva sa-ti spuna. Poate ti-ar fi zis ceva, daca nu ai fi fost, ca de obicei, foarte grabit. Te-ai uitat la ea cu o curiozitate vadita, dar atat. Poate nu ti-ai dat seama ca era EA… Sau poate ai fugit de ceea ce simteai…

Poate ultima data cand ai vazut-o a fost dupa inca un an, intr-o seara de sfarsit de vara. Ai vazut-o cum trece prin fata ta si ai privit-o fix. Si desi era trista, si ea te-a vazut. Surpriza a fost mare, nu se astepta, de aceea s-a bucurat sa te vada. Poate ca ai simtit din nou acea emotie, dorind ca privirea ta sa absoarba imaginea ei cat mai bine. Dar apoi ea s-a reintors la lumea ei trista si prafuita, iar tu la universul tau stralucitor in care ea inca nu isi avea locul.

Au trecut astfel aproape 4 ani de la prima intalnire, de la prima privire, de la prima emotie. Poate te intrebi cand ai sa o intalnesti din nou. Si poate ti-ar placea sa o pastrezi in viata ta, ca sa iti aduca fericire si lumina multa. Poate ai avea grija de ea, ca de cel mai pretios lucru din intreaga ta viata. Si poate ca ea ar deveni raza ta de soare, iar tu, soarele ei.

Sfarsit.

Poate (I)

                Poate iti mai aduci aminte seara aceea friguroasa de martie, cand ai vazut-o pentru prima data. Poate iti mai aduci aminte hotararea pe care o avea in privire cand a venit la tine si ti-a vorbit. Si poate te-a emotionat macar putin modul simplu, firesc in care era acolo, langa tine si te privea. Poate ca ai simtit ca ea este singura care te vede exact asa cum esti, cea care te priveste ca pe un simplu om. Si poate ca tocmai de asta n-ai putut s-o privesti mai mult de 3 secunde, pentru ca aveai impresia ca ar putea reusi cumva, intr-un mod numai de ea cunoscut sa te descopere si sa afle, poate, lucruri pe care nici tu nu stiai ca le adapostesti intr-un colt de suflet. Poate ca inima ta batea cu putere atunci cand ai simtit-o aproape si cand ai privit-o din nou si poate ai fost putin, macar putin, impresionat de naturaletea si feminitatea ei. Poate ca ai stiut ca ea e tot ceea ce iti doresti, ceea ce cauti, dar n-ai stiut ce sa faci. Poate ca ai simtit ca nu ti-e straina, poate ai avut chiar sentimentul ca o cunosti dintotdeauna, dar te-ai speriat… Poate ca nu ai vrut sa pleci apoi, dar a trebuit si nu ai putut sa faci altceva. Si totusi, ai mai privit-o inca o data inainte, poate pentru a-ti imprima mai bine in minte imaginea fetei ei frumoase…Poate ca dupa ce ai plecat te-ai gandit cu melancolie la ea si ti-ai dat seama ca nici macar nu stii cum o cheama. Si poate ai incercat sa-i asociezi imaginea cu tot felul de nume, nereusind sa descoperi insa care ar putea fi numele care sa exprime naturalete, putere, feminitate si hotarare in acelasi timp. Poate ca te-ai mai gandit la ea si ai rememorat acea seara magica, cand erati doar voi doi si stelele si totul parea stralucitor si perfect. Si asa a trecut un an…

A ales fericirea!

           Si-a dorit intotdeauna sa fie fericita si a facut tot posibilul sa reuseasca asta. A facut si greseli, dar toti facem. E firesc. Si intr-o seara a auzit intamplator acea melodie, melodia lor. Si-a adus aminte de prima data cand l-a vazut, si de a doua, si de a treia, si de fiecare data. Si de cum l-a asteptat rabdatoare aproape 4 ani, si de cat de fericita a fost in tot acel timp, desi el nu era fizic langa ea…

            Si-a dat seama cat de mult s-a schimbat, cat de mult s-a maturizat de cand a incetat sa-l mai astepte, de cand a hotarat sa-si traiasca viata simplu si sa fie fericita. Au trecut multe peste ea, necazuri prea multe, bucurii prea putine.

            Dar in acea seara a avut o revelatie, a existat un moment-cheie in care a realizat un lucru. Nu a fost fericita cu adevarat. Nu a reusit pentru ca a lipsit piesa cea mai importanta din acel puzzle care reprezinta viata ei. A lipsit prezenta lui, speranta si mai ales dorinta de a-l revedea, de a-l avea alaturi. Si-a dat seama atunci ca toti oamenii care s-au plimbat prin viata ei nu i-au adus fericirea, doar farame de fericire, mici bucatele care nu i-au fost de ajuns. Pentru ca doar el ii poate aduce intreaga fericire…Si a hotarat sa-l primeasca din nou acolo, in viata ei si sa nu-l mai lase sa plece niciodata.

Cu caldura, Anca

De ce scriu

           

           Ei bine, de ce scriu?

Scriu pentru ca asta este ceea ce ma defineste, ceea ce ma face sa ma simt bine, fericita si implinita. Scriu pentru ca ma invadeaza o multitudine de sentimente si mi-e teama ca se irosesc. Scriu pentru ca mi-e mai usor sa ma exprim asa, in scris. Scriu pentru ca VREAU si pentru ca sper ca intr-o zi sa-mi termin de scris romanele si poate, sa le si public. Scriu pentru ca am atat de multe idei si fiecare lucru care mi se intampla sau pe care il vad ma face sa am o alta perspectiva asupra vietii. Si sa vreau sa scriu despre asta. Scriu pentru ca imi place si pentru ca nu e nimic in lumea asta care sa mi se potriveasca mai bine. Si mai scriu pentru ca vreau sa ofer ceva…niste idei, niste ganduri, niste sentimente, sincere, din inima, cu caldura…

Nu stiu daca am talent sau nu, dar acum asta nu conteaza pentru mine. Scriu pentru mine si pentru cei care vor citi ceea ce scriu, pentru cei carora le pot oferi o parte din comoara mea de pret…

Scriu cand sunt multumita, fericita, implinita, de obicei cand mi se intampla lucruri bune. Ma gandesc ca am niste resurse nelimitate de optimism. J Dar ma inspira si situatiile dramatice, care iti rup inima, tristetea, melancolia, nefericirea.

Si de obicei mi-e mult mai usor sa exprim tot acest amalgam de sentimente in scris…Asa ca, iata, asta este ceea ce sunt !

Cu sinceritate, Anca

Astazi m-am trezit fericita!

            Astazi m-am trezit fericita si mi-am dat seama ca am o multime de motive sa zambesc.

            De fapt, de ce avem noi oamenii nevoie de motive pentru a fi fericiti? De ce nu putem pur si simplu sa ne bucuram pentru ca existam in acest minunat Univers, ca suntem sanatosi si ca putem face o multime de lucruri ?

Cred totusi ca putem invata sa ne apreciem mai mult viata cu toate intamplarile bune sau rele de care avem parte pentru ca, ei bine, ele sunt cele care ne ajuta sa ne definim ca oameni. Ele sunt cele care ne fac sa fim puternici, sa devenim mai intelepti, mai generosi, mai buni. Sau cel putin asa ar trebui sa fie.

Haideti sa facem cateva eforturi si sa invatam sa ne bucuram mai mult, sa zambim mai des ! Haideti sa apreciem mai mult natura, cu toate frumusetile ei exceptionale, sa ne bucuram de zambetul si chipul frumos al unui copil, sa ne inveselim din orice lucru mic, dar frumos pe care viata ni-l ofera !

Fiti fericiti si zambiti mai mult !

Cu dragoste, Lady A

Iubesc oamenii frumosi

Iubesc oamenii frumosi. Iubesc oamenii care vorbesc frumos, gandesc frumos si simt frumos. Iubesc oamenii care nu isi incarca sufletele cu lucruri inutile si urate. Iubesc oamenii care nu sunt atat de incuiati incat sa ii judece pe ceilalti dupa aparente, pentru ca ei da, aparentele sunt inselatoare !

Iubesc oamenii care se iubesc pe ei, dar care vor sa fie mai buni, sa se autodepaseasca. Iubesc oamenii care stiu sa ii aprecieze pe cei din jur la adevarata lor valoare. Iubesc oamenii care stiu sa isi asculte inima. Iubesc oamenii care gandesc inainte sa vorbeasca si care nu ii ranesc pe ceilalti spunand lucruri pe care nu le gandesc sau nu le simt.

Iubesc oamenii care stiu sa ofere. Un zambet, un cuvant bun, un sfat. Iubesc oamenii care dau dovada de sensibilitate si mai ales pe cei care fac asta in ciuda arogantei lor aparente. Iubesc oamenii care iau viata in serios, dar cu lejeritate. Iubesc oamenii care traiesc clipa si care stiu sa ia lucrurile asa cum vin, fara sa le complice si mai mult. Iubesc oamenii care stiu sa se bucure de viata asa cum e ea, cu bune si cu rele.

Iubesc oamenii care iubesc simplu, frumos, dincolo de orgoliu si mandrie. Iubesc oamenii care desi au realizat ceva in viata nu uita de unde au plecat. Si iubesc oamenii simpli, fara fite si care nu au nevoie de prea multe lucruri pentru a se simti bine in pielea lor si a fi fericiti.

Iubesc oamenii care recunosc ca au gresit si stiu sa ceara iertare. Iubesc oamenii care nu se supara din orice lucru mic si pe cei care nu se lasa dominati de furie si orgoliu. Iubesc oamenii sinceri, onesti, chiar daca putini mai sunt asa. Iubesc oamenii care lupta si persevereaza, oricat de greu le-ar fi. Iubesc oamenii cu suflet curat.

Iubesc oamenii care ma iubesc si ma apreciaza. Iubesc oamenii care stiu cum sa imi spuna cand gresesc si pe cei care imi ofera parerea lor sincera atunci cand le-o cer. Si mai iubesc oamenii care nu ma considera doar o fata draguta, amabila si…cam atat. Iubesc oamenii care stiu sa vada ce e in sufletul meu, fara sa fie nevoie sa le arat eu. Iubesc oamenii care ma cunosc asa cum sunt cu adevarat sau care macar incearca sa ma cunoasca. Iubesc oamenii care incearca sa ma inteleaga chiar daca nu intotdeauna reusesc. Si iubesc oamenii care imi sunt alaturi, in special in momentele cele mai grele din viata.

IUBESC OAMENII FRUMOSI. PUNCT.

Din inima, Anca