Doamnelor, puţină demnitate, vă rog!

Eram ieri cu o prietenă pe la Universitate când au trecut pe lângă noi două domnişoare aranjate, parfumate(zău că-şi dăduseră cu toată sticla de parfum!!), încărcate cu pungi de cumpăraturi. Până aici, nimic deosebit. Eh, staţi să vedeţi acum, comportament şi alte "minunăţii".. Ne-am aştepta ca domnişoarele în cauză să aibă şi maniere, şi desigur..ceva creier. Dar..mnu. 

Domnişoarele povesteau şi râdeau de zor şi se maimuţăreau într-un fel greu de descris. Nu am văzut în viaţa mea un comportament mai excesiv şi mai...nici nu ştiu cum sa explic, ca să redau cât mai bine scena. Anyway, era râsu'-plânsu', vă zic! Nici măcar nu ştiam ce reacţie ar trebui să am: să mă mire? să fiu şocată? sau indiferentă? Cert e că după ce au trecut de noi, şi eu, şi prietena mea, rămăsesem uimite, uitându-ne una la cealaltă. După care prietena mea spune resemnată: "Şi uite de asta bărbaţii ne cataloghează ca fiind toate la fel: nişte piţipoance." Şi da, are mare dreptate. 

Dragele mele, ar fi bine sa înţelegeţi că puţină demnitate, puţin mai multă autostimă nu v-ar strica deloc. Ba dimpotrivă, v-ar face un mare bine.

Putem citi peste tot, pe tot felul de bloguri (că doar internetul e împânzit de ele, nu?), articole despre cât de tari suntem noi, femeile şi totuşi despre cum nu mai ştiu unii bărbaţi să ne aprecieze. Mai sunt şi unele articole care ne "învaţă" cum sa avem o relaţie de durată, cât mai sănătoasă, bla-bla-bla. Prostii. Vorbărie multă, că doar în teorie toţi suntem nişte genii, adevăraţi guru. Dar nimeni nu pune punctul pe "i". Nimeni nu ne îndeamnă la ceva concret, nimeni nu ne atrage atenţia asupra unor lucruri simple şi totuşi esenţiale, dacă tot ne credem super-femei. 

Da, poate că gusturile nu se discută. Aşa parcă se zicea, nu? Dar..nu mai pot cu atâta superficialitate. Mă uit în jur şi constat cu tristeţe că lumea asta e cu susul în jos. Ceea ce era normal înainte, un comportament decent în societate, nişte maniere acolo, puţină cultură, un dram de modestie..nu, nu mai sunt normale astfel de lucruri. Au devenit rarităţi. 

Doamnelor, ce s-a întâmplat? Nu mai ştim să fim femei? Nu mai ştim să fim naturale, spontane, manierate, să purtăm cu atitudine o rochie frumoasă, feminină? Nu mai putem să fim informate (că doar informţia e putere, nu?), să avem cultură generală, să putem să discutăm şi despre altceva decât "ultimul club pe care l-am frecventat" sau "sala aia super-mişto la care mi-am făcut recent abonament" (că doar vine primăvara si trebuie să ne etalăm trupurile cât mai subţirele)? Nu mai ştim să fim mai mult decât nişte trupuri? Fără esenţă, fără suflet şi fără creier? 

Nu ştiu..nu vreau să atac pe nimeni şi nici nu pretind că eu aş fi minunată si perfectă. Nu sunt. Dar incerc mereu să fiu versiunea mea cea mai bună. Cea mai feminină, mai caldă, mai spirituală, mai plină de dragoste, mai ambiţioasă, mai veselă, mai inteligentă din tot ce aş putea fi. De aceea mă întristrează atât de tare să văd fete şi femei frumoase, cu potenţial, care se mulţumesc să fie prea puţin din ce ar putea fi. 

Nu mai zic în relaţiile cu bărbaţii..Mor când aud că toţi bărbaţii sunt nu-ştiu-cum (aici completează fiecare cu versiunea pe care a auzit-o, că eu am auzit mai multe). Nu există aşa ceva! Unde există o regulă, intotdeauna există şi excepţii. Deci, doamnelor, ce-ar fi să nu ne mai văităm şi să punem mâna pe excepţiile alea? Nu mai staţi pe gânduri! Dar păstraţi-vă demnitatea (sau scoateţi-o de pe oriunde o ţineţi ascunsă), asumaţi-vă ceea ce simţiţi, chiar dacă uneori va fi al naibii de greu. 

Dar cel mai important, trăiţi! Vă trece vremea şi e păcat.. Trăiţi la maxim fiecare moment, dar trăiţi cu demnitate, fără exagerări prea mari (aici ştiu, e mai greu :))). Şi fiţi fericite. Unstoppable, my ladies! 

Life is a bitch. But I can be a bitch too!

Cred ca fiecare dintre voi a avut zile din alea minunate, in care lucrurile au iesit perfect, pentru ca dup'aia.. bang! Sa va cada ceva in cap (nu la propriu, totusi) si sa va intoarca fericirea pe dos. Dar sa va zic ceva. E normal. Perfect normal. Desi cu siguranta ne-am dori sa nu mai avem parte de usi inchise in nas, de oameni nu tocmai draguti (zic sa fiu delicata si sa nu le zic altfel) si de momente neplacute ori nefericite.

But hey! That's life! Just as we know it. 

Ma rog.. Cum viata oricum ne da peste nas fix cand nu ne asteptam (desi cred ca ar trebui sa ii "prindem" miscarile la un moment dat..), macar sa facem si noi ceva si sa-i aratam ca nu ne lasam prea usor. At least that's what I do and it totally works for me :) Nu stiu si nici nu ma intereseaza cat de matur si intelept e asta din partea mea, dar a naibii sa fiu daca am sa stau sa bocesc cand lucrurile imi ies naspa! Am zis. I'm a fighter though, so let's fight, baby!! :D

Si in plus, sunt atatea lucruri de facut, atatia oameni care vor fi mai mult decat dispusi sa ne primeasca in viata lor..si atatea momente frumoase pe care sa le traim. De ce sa ne omoram atat cu toate problemele? Sa i le lasam vietii, iar noi sa trecem peste ele cu capul sus si cu un zambet care zice: "You are a bitch, but I am a bitch too. Just watch me!"

In alta ordine de idei, da, stiu, maine e Valentine's day. But hey, I'm a hater, I don't really believe in these things :)) Scriam anul trecut aici despre aceasta zi, intoxicata fiind de atata  asa-zisa "dragoste" si de toate manifestarile (cum de altfel se intampla si anul asta, no surprise!). In fine, in mintea mea si in lumea mea, dragostea s-ar manifesta un pic altfel.. Anyway, nu mi-am schimbat parerea, raman la ideile de anul trecut, desi poate acum as fi putin mai diplomata. Haha.

Si totusi, orice ati face, alegeti sa fiti fericiti. Unstoppable! :)

Cu ce am rămas de fapt de la 2014

Pot să spun că 2014 a fost un an bun, dar nu neapărat grozav. A început timid, destul de prost chiar, a continuat bine, pentru ca spre sfârşit să primesc lovitura de graţie a anului. Lovitură pe care da, poate că o anticipam şi de aceea n-ar fi trebuit să mă mire. Am nu ştiu cum, "talentul" ăsta de a simţi ce urmează să se întâmple când e vorba de lucruri rele. O fi intuiţia. Dar da, m-a cam dărâmat lovitura aia. Şi probabil ştiţi deja că eu nu cred până nu văd, de obicei. Poate tocmai de aia a fost cu atât mai dureros.

Cert e însă că acum, pe sfârşit de an, totul e mai bine. Lucrurile par să se fi aşezat, după eforturi mari. Dar pot să spun că mi-am învăţat lecţiile pe anul ăsta si acum sunt pregătita să greşesc din nou :)) Pentru că se spune că succesul e abilitatea de a trece de la un eşec la altul fără a-ţi pierde entuziasmul. Aşa că, de ce nu?

Şi poate că am pierdut multe anul ăsta, oameni dragi, oameni care erau aproape de sufletul meu, dar s-au evaporat ca prin farmec. Iar astea sunt momentele în care realizezi cât de neputincios eşti de fapt, tu, ca simplu om. Şi vezi că nu ai ce să faci, decât să încerci să înţelegi şi să accepţi. Asta e o lecţie pe care încă mă străduiesc să o învăţ..

Dar pe lângă toate momentele mai puţin bune, am avut şi câteva realizări frumoase. Şi aş spune că din punct de vedere profesional a fost un an bun de tot. Iar personal, cred că am ajuns la un nivel în care mi-e bine cu mine, aşa cum sunt. Am descoperit atât de multe în ultimele câteva luni mai ales, iar asta mă bucură mult. Pentru că încerc mereu să fiu mai bună, mai bună decât ieri. A fost ca un fel de redescoperire, redefinire, restabilire a priorităţilor şi a ţelurilor în viaţă. Şi am înţeles că important e ceea ce pot să fac, să îndeplinesc lucrurile pentru care am fost menită. Şi-acum nu vreau decât să învăţ să-mi fac munca cât de bine, să o dezvolt şi să o extind. Să ajung să fiu complet independentă. Iar restul vor veni pe parcurs.

Iar pentru mine, personal, aş vrea mai multă răbdare, pentru că am pierdut-o în spaţiu anul ăsta :)) Plus înţelepciune. Şi sănătate, linişte şi lumină pentru mine, familia mea şi prietenii mei dragi. Pe restul, am încredere că le pot face şi singură.

"Study while others are sleeping,
 Work while others are loafing,
 Prepare while others are playing,
 And dream while others are wishing."

Motto-ul meu pentru 2015, acesta e!!

Cel mai original cadou: zăpadăăă!!!

Azi am primit zăpadă cadou. :)

Cum? Ah, o poveste tare drăguţă.
Nu m-am omorât niciodată după iarnă şi ger, dar anul ăsta, din motive necunoscute, m-a apucat un dor de zăpadă..inexplicabil. Deja simt atmosfera de Crăciun de vreo 2 săptămâni şi da, o ador! E perioada mea preferată, mi se pare cea mai veselă perioadă din an. Îmi plac toate luminiţele magice, îmi place să mă plimb în timp ce ninge, îmi place să fiu acasă, cu familia sau să mă întâlnesc cu cei mai dragi prieteni.

Am fost acasă la Piteşti weekendul ăsta. Frumoase zile, dar mi-a lipsit zăpada. Şi chiar dacă am cântat într-una "Let it snow, let it snow, let it snow!" (în ideea că poate vine ninsoarea si peste orăşelul meu), dorinţa nu mi s-a îndeplinit.

Dar am avut noroc. Probabil cândva, în trecut, am făcut o faptă suficient de bună încât astăzi să se îndure cineva de mine şi să-mi facă cadou zăpada mult-dorită. :)) Un prieten bun, pe care l-am tot sâcâit azi, mi-a făcut poza de mai sus şi mi-a trimis-o. Probabil ca să mă calmez şi să nu mai continuu aşa. :))

N-am apucat nici măcar sa-i mulţumesc cum trebuie, dar o să mă revanşez eu cumva. Şi încep aici:

"Mulţumesc mult, dragul meu, pentru cadoul frumos si mult-apreciat. Uite, vezi? Deja învăţ să apreciez :D You can be proud of me now. :) Şi..scuzeee pentru toate sâcâielile pe care le-ai îndurat azi şi pentru că uneori mă comport ca un copil (ştii deja că nu sunt chiar aşa, dar unele lucruri chiar îmi iau ochii! :D). Mulţumesc şi...mulţumesc!!"

Şi pe final vă las cu melodia care mi-a înveselit ultimele zile. Şi vă doresc să aveţi parte de surprize cât mai frumoase şi mai pe sufletul vostru!

Ca să primeşti dragoste, trebuie întâi să o oferi tu!

Da, păi cam aşa e. Dacă vrem să primim dragoste, ar fi cazul în primul rând să învăţăm să o oferim. De ce? Simplu. Pentru că nu vom fi capabili să o acceptăm în viaţa noastră şi mai ales să o apreciem, dacă mai întâi nu ştim cum să o dăruim. Ne va speria şi pur şi simplu vom vrea să o luăm la fugă. (yeah, don't smile, experienţa vorbeşte din păcate :)) )

Suntem oameni şi facem greşeli. Tot timpul. Credem că vrem ceva, apoi ne dăm seama că de fapt vrem altceva. Şi ne răzgândim. Dar asta e ceva normal. Şi la fel de normal şi logic, ar trebui să învăţăm ceva din greşeli. Nu de alta, dar să nu le tot repetăm aşa, la nesfârşit.

Aşa şi cu dragostea. Avem pretenţia să o primim pe tavă, eventual cu o fundă mare şi roşie, totul de-a gata, şi asta doar pentru că...? Pentru că existăm? Da? NU! Greşit! Nu e aşa simplu. Ştiu, da. Noi ne-am dori, ar fi chiar fain, dar din păcate nu e aşa.

Aş propune să începem să lucrăm la asta mai mult. Să începem prin a oferi dragoste. Celor dragi, apropiaţi, familiei, prietenilor, persoanei iubite (dacă există una în viaţa noastră). Şi de ce nu, chiar şi celor pe care nu-i cunoaştem, dar cărora le putem oferi un zâmbet, o vorbă buna. Încercaţi măcar, nu vă costă nimic!Eu am început deja să fac asta.

Şi eu am greşit la un moment dat, crezând în mod stupid că mi se cuvine să primesc dragoste, pentru cât de minunată eram. Şi m-am înşelat amarnic, ca un copil naiv şi prost. A trecut ceva timp de-atunci, e-adevărat. A trecut timp şi până să învăţ ceva din asta. Dar am crescut şi am învăţat. Nu e uşor, nu a spus nimeni asta. Începutul e mai greu, apoi totul vine de la sine. Şi e un sentiment frumos. E frumos să dăruieşti fără să aştepţi ceva în schimb şi chiar dacă, poate, unii nu apreciază. Dar nu ne oprim. We keep going!

Unstoppable! :)

Trezirea la realitate

In ultima saptamana am fost cam zombie, dar acum (astazi mai exact), sunt din nou eu. Am avut o revelatie azi, cand imi faceam baie. Don’t laugh, apa ma face sa gandesc limpede, ma ajuta sa vad lucrurile intr-o alta lumina, mai clara, si imi da inspiratie multa. N-am mai avut asa inspiratie si chef de scris de muuult timp, insa in ultimele zile am scris si am tot scris…

Dar sa va spun despre revelatie! Mi-am dat seama ca nu avem nevoie sa ne fie oferit un loc in viata, ci ca trebuie sa ni-l cladim singuri. Si ca putem deveni ceea ce ne dorim, atata timp cat facem ceva ca sa ne indreptam in directia aceea, pentru ca nimeni niciodata nu va putea sa ne schimbe substantial fara ca noi sa ne dorim si sa facem ceva in sensul asta.

Mi-am cautat mereu locul. Mi-a placut unul in mod special, dar n-am avut acces la el. N-a fost vina mea, pur si simplu nu s-a putut. Acum (abia acum!!) imi dau seama ca nu trebuia sa fiu acolo, ca eu trebuie sa-mi construiesc propriul drum, independent de acel loc, oricat de minunat ar fi el. (Nu-i problema, imi place independenta si tot ce presupune ea, asa ca probabil o sa si reusesc candva.)

A fost gresit sa cred asta, total gresit, dar acum stiu. Vorbeam ieri cu prietena mea draga, Veronica. Vorbeam despre viata. Despre faptul ca nu stim sa o apreciem cum ar trebui, dar sa ne mai bucuram de ea.. Si ca simplul fapt ca traim si ca suntem sanatosi, ar trebui sa ne ajunga pentru a fi linistiti si pentru a ne construi fericirea. Depinde doar de noi, mai ales ca viata e atat de scurta..si oricand, oricand ne poate scapa printre degete…De asta zic. Sa nu ramanem cu regrete! Sa luptam pana la capat! Sa nu ne dam batuti!

Eu am crezut ca am facut asta, ca am luptat pana la capat. Repet: am crezut. Mi-am dat seama ca nu e asa. Ca nu am ajuns la capat, ca sfarsitul nu a venit de fapt. Ca inca mai pot face ceva. Se zice ca daca nu poti intra pe usa, sa intri pe geam. Ei, asta am sa fac! Am sa ma strecor cumva, am sa reusesc. 

Si uite asa, dupa cateva saptamani dezastruoase, care m-au consumat maxim, ma trezesc si eu in sfarsit la realitate. Si ratiunea mea imi zice: “Hei, mai ai atatea de facut! Mai poti face inca un million de lucruri importante! Sunt oameni care te asteapta cu drag, oameni care au nevoie de prezenta ta, de optimismul tau, de furtunile pe care le aduci in viata lor! Si de flacara aia de speranta, veselie, viata, pe care o tii aprinsa in vietile lor! Nu e pacat sa te irosesti asa? Nu e pacat ca ai ajuns sa-ti plangi de mila, adica sa faci fix lucrul pe care-l urasti cel mai tare?!” Si-atunci inima, care a fost aproape in coma atata timp, e trezita la viata si-si zice: “Doamne, cum am ajuns asa? Cum de am lasat sa se intample toate astea? Cand niciodata n-am agreat oamenii care stau si se scalda in autocompatimire, care nu fac altceva decat sa-si planga de mila si sa se vaite?” (Motiv pentru care ma enerveaza telenovelele. Chiar asa, de ce nu fac si ei telenovele in care protagonistele sa fie super-strong si sa nu planga in fiecare episod?!)

Cum mi-am dat seama de toate astea? Aa, pai mi-a luat muult. Zilele trecute vorbeam cu un prieten bun. L-am intrebat cum te recompui dupa ce iti vezi cel mai mare, mai important ideal, pur si simplu sfaramat. Stiti ce mi-a raspuns? “Go on…ai altele mai mari de facut, inseamna. Cand esti constient de ceea ce esti, nu te descompui. Faci altul mai mare daca era asa important…il inglobezi.” Bingo! Pai cum de nu mi-am dat seama mai devreme?!? Cum faci tu, Anca draga, de complici intotdeauna cele mai simple lucruri? 

M-am gandit obsesiv la asta, la ce mi-a spus. Da, asa fac eu cand ma sacaie ceva, MA GANDESC intr-una. E rau si sa gandesti asa mult, va zic eu. sa nu-ti poti opri mintea din gandit nici macar cand dormi..mda, e cam greu. E epuizant de-a dreptul. Dar macar a meritat. Doua zile si doua nopti m-am gandit, m-am invartit, m-am rasucit, am analizat si intr-un final..iata ca m-am trezit!! Si-acum ce-i de facut?

Un om special mi-a spus acum ceva timp: “In viata sa nu te multumesti niciodata cu putin.” Cata dreptate avea! Adica, in fond, daca putem avea mai mult, de ce sa nu luptam pentru asta? De ce sa ne oprim la mai putin? Bineinteles, nu ma refer la ambitia aia fara limite, distrugatoare, dar intotdeauna e bine sa fim determinati, sa avem teluri precise pe care sa ni le urmam. Si uite-asa mi-am adus din nou aminte de toate telurile mele, de idealurile mele, de toate visurile mele marete, de care sunt atat de aproape acum. Pai hai sa le facem sa devina realitate, nu? :D

Cum spunea Napoleon: “In dragoste si in razboi totul e permis.” Asta e razboiul meu, asa ca am sa fac orice ca sa-l castig!

  

P.S: Poate nu v-am spus nimic nou, poate ca stiati deja toate astea. Si eu am crezut ca le stiam. Teoria e minunata, insa in practica majoritatea ne impotmolim. Asa ca m-am gandit ca poate uneori vi se intampla si voua ca si mie, sa uitati toate lucrurile astea. Si-atunci m-am gandit sa va reamintesc. Luptati, dragii mei, luptati pana la capat! Iar capatul..ei bine, e departe, departe de tot!!

I'm back!

Hello, dragilor!

Stiu ca am lipsit nepermis de mult de pe blog, mult mai mult decat mi-am dorit, dar din pacate de multa vreme nu am mai avut timpul, energia si inspiratia necesare pentru a scrie. Da, stiu, e putin trist sa vad cum timpul trece si eu nu mai sunt in stare sa scriu nimic, dar acum m-am intors! :D Sper ca mi-ati dus dorul, pentru ca mie mi-a lipsit enooorm sa va scriu, sa astern cateva randuri  in acest spatiu atat de drag mie.

Intre timp, am incheiat si anul III de facultate, iar acum deja sunt in anul IV. Anul III a fost un an extrem de greu pentru mine (cine zice ca facultatea de drept e usoara, nu stie ce vorbeste), un an plin de provocari, in care am tot incercat sa imi conturez in minte cam ce imi doresc sa realizez in viitor. De obicei pentru mine e destul de simplu sa fac asta, pentru ca aproape intotdeauna stiu ce vreau, dar cand e vorba de lucruri serioase si importante...cantaresc mai mult pana sa iau o decizie (doar sunt balanta, ce naiba?! :)))

Dar acum am rezolvat si dilema asta si stiu exact catre ce ma indrept. :)

In tot timpul asta, mai mult de jumatate de an de cand nu am mai scris, fata chic a crescut, s-a maturizat si a trecut prin atatea.. Dar e bine, e inca aici si e optimista. Mi-a fost dor de blog, mi-a fost tare dor sa scriu si mi-a fost dor de voi, cei care ma cititi. Dar de-acum nu va mai parasesc. Am atatea lucruri despre care sa scriu, atatea de transmis si sper sa va aduc putin optimism si putina lumina in viata. Sper sa si reusesc! :)

Va imbratisez cu drag si dor,
Anca

Valentine's day?

Valentine's day e o prostie. O sărbătoare inventată de nu-ştiu-cine pentru fraierii care nu mai au în ce să creadă. Mai bine aţi crede în Dumnezeu, dragilor, ar fi o alegere mult mai înţeleaptă. El măcar există...

De ce avem nevoie de Valentine's day? Nu trăim în SUA şi totuşi sărbătorim mai ceva ca americanii. Poate că avem nevoie să mai credem în iubire, poate că avem nevoie de mirajul ăsta pe care ni-l oferă toate inimioarele şi dulcegăriile existente pe faţa Pământului. 

Şi ca să fiu rea până la capat, vă dau un mic test. Priviţi-l cu atenţie pe omul ăla de lângă voi, fie el femeie sau bărbat. Priviţi-l bine şi gândiţi-vă: chiar îl iubiţi? Chiar e cazul să vă omorîţi atâta în încercarea de a vă demonstra imensa iubire? Chiar e dragoste adevărată? Chiar, chiar, chiar?!?

Pentru că dacă nu e, nu e niciun motiv pentru care să sărbătoriţi cu atâta înflăcărare (lăsând la o parte ridicolul acestei aşa-zise sărbători..) E ca şi cum v-aţi minţi singuri. Vă amăgiţi şi nu e bine. Şi ar fi mai mult decât recomandabil să faceţi ceva şi să schimbaţi situaţia. Căutaţi-vă iubirea.

Dacă răspunsul la întrebările mele e un mare DA, atunci sunteţi norocoşi. Şi privilegiaţi. Şi apreciaţi asta cât puteţi de mult. Şi sărbătoriţi si Valentine's day, dacă asta simţiţi şi chiar dacă e prea siropos. Doar să faceţi asta discret.

Şi ca un ultim sfat: dragilor, dacă tot aveţi nevoie să credeţi în ceva, credeţi în iubire! În iubirea aia reală care nu te lasă să dormi nopţile, care îţi dă aripi în cele mai grele momente ale vieţii, iubirea despre care ştii sigur că e pentru tine! Lăsaţi la o parte prostia asta cu Valentine's day, n-aveţi nevoie de o zi în care să vă sărbătoriţi iubirea. Puteţi să o sărbătoriţi în fiecare zi dacă vreţi!

P.S.: A nu se înţelege că am ceva cu oamenii care se iubesc. Personal, vă doresc toata fericirea din lume! Am ceva cu cei care pretind că sunt îndrăgostiţi, dar de fapt habar n-au ce-i aia iubire. Doar cu ei am ceva :)

Dragă 2014

Să știi că mă bucur că ai venit în sfârșit. Te-am asteptat. Vreau atâtea de la tine.. Ei bine, știi doar că niciodată nu mă mulțumesc cu puțin.
Ştii, desigur, că vine un moment când încercăm să ne dăm seama la ce suntem buni, ce ştim să facem mai exact. Eu mi-am început anul cu gândul ăsta: să descopăr ce ştiu să fac cel mai bine, să îmi folosesc cât mai bine calităţile şi să încerc să îmi umplu golurile cât de bine pot.
Până acum m-am descurajat de multe ori. Şi e greu să nu o faci atunci când nu ţi-e prea clar ce potenţial ai. Dar de fiecare dată până acum m-am ridicat, m-am mobilizat şi am luat-o de la capăt. Cu siguranţă voi mai renunţa de 1 milion de ori, dar nu mă dau bătută. E foarte important de fapt să nu renunţăm niciodată. Să luptăm, să muncim până la epuizare (dacă e nevoie), dacă vrem să avem rezultate.

Pe de altă parte, de când ai venit, am început să apreciez şi mai tare persoanele pe care le am alături şi clipele petrecute cu acestea. Desigur, am avut parte şi de câteva dezamăgiri, dar fără ele viaţa nu ar fi la fel, nu-i aşa? Cel mai important e să înţelegem că la fel ca bucuriile şi momentele frumoase, şi problemele sunt parte din viaţă şi trebuie acceptate, oricât de greu ne-ar fi..

Eu vreau să fii un an in care să petrec cât de mult timp e posibil cu cei dragi. Vreau un 2014 luminos, dar să fie simplu, chiar banal dacă se poate. Pentru că ştiu sigur că sunt capabilă să-l umplu cu momente speciale. Şi mai vreau sănătate, chiar dacă sună a clişeu. E prea importantă si necesară dacă vrem să realizăm ceva anul acesta.

P.S: Iată că prima luna din 2014 s-a cam dus. Plănuiam să scriu postarea asta încă de pe 1 ianuarie, ba chiar am şi început-o. Însă pe parcurs m-a cam părăsit inspiraţia şi n-am mai reuşit s-o termin. Dar acum, în sesiune, am mai tot timpul inspiraţie (hehe). Prin urmare, e foarte probabil să scriu destul de mult zilele astea :). În plus, după ce m-am gândit destul de mult si deşi nu e perioadă foarte grozavă pentru mine, am hotărât sa nu închid blogul. Mi-e prea drag şi am multe amintiri frumoase legate de el. Aşa că de-acum încolo o să ma "vedeţi" muult mai des pe aici.
Vouă vă doresc tot ce e mai bun pe lume şi vă îndemn să încercaţi să fiţi mai buni, mai toleranţi şi mai calzi de-acum încolo.
Vă pup, dragilor si ne reîntâlnim marţi, când vă invit să citiţi o povestioară despre prietenie şi prieteni adevăraţi.

2013

Hello, dragilor!
În primul rând imi pare foarte rău că nu v-am mai scris...Ultima lună a fost extrem de agitată pentru mine şi nu prea am avut timp de nimic. Dar iată-mă aici, în ultima zi din minunatul an 2013, un an dificil pentru mine, dar plin şi cu momente frumoase şi extrem de surprinzătoare.

Dacă ar fi sa fac un bilanţ pentru anul 2013, aş spune în primul rând că am crescut, m-am maturizat mult. E ceva normal şi e bine că am avut parte de multe experienţe din care am avut ce învăţa. Dar cel mai important e faptul că am cunoscut mulţi oameni. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni buni şi împreună am petrecut momente deosebite. Alţii m-au făcut sa trăiesc momente dificile, m-au pus în situaţii neplăcute şi nu le-a păsat de mine. Şi unora, şi altora, vreau să le mulţumesc. Celor dintâi le mulţumesc pentru că au ştiut să fie prieteni adevăraţi, pentru că mi-au fost alături şi la bine, şi la rău. Iar celor din urmă le mulţumesc pentru că datorită lor am devenit şi mai puternică, şi mai hotărâtă decât eram înainte. În plus, m-au învăţat că în anumite situaţii e mai bine să fii mai egoist, şi să te pui pe tine pe primul loc. Aşa că ţin vă mulţumesc încă o dată pentru lecţiile preţioase şi de neuitat!

Am făcut multe schimbări anul ăsta. M-am gândit şi m-am răzgândit. Am pornit într-o direcţie, iar apoi am schimbat-o. Mi-am permis să greşesc mult mai mult decât o făceam înainte. N-a mai contat. Nu m-au mai sufocat temerile, nu le-am mai dat voie. Acelaşi lucru vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi: Greşiţi, nu e un capăt de ţară! Greşiţi, dar apoi învăţaţi ceva din greşeli, pentru că numai aşa puteţi deveni mai buni în orice aţi face!

Revenind la schimbări, am schimbat cam tot ce se putea. De la locuinţă (cea de acum e superbă şi un adevărat cămin, un loc căruia îi pot spune "acasă"), până la activităţile pe care le desfăşor acum.

                   (iarna în Bucureşti de la fereastra căsuţei mele)

Mi-am schimbat chiar şi tunsoarea. De fapt, cam de acolo au început schimbările mai radicale. O nouă tunsoare, noi perspective asupra vieţii, noi ţeluri de atins! (Dragi băieţi, nu vă obosiţi prea tare să inţelegeţi cum vine asta, e ceva ce nici măcar noi nu înţelegem prea bine. Dar funcţionează!)

Şi tot anul ăsta am petrecut mai mult timp alături de cei dragi, de la părinţi până la prieteni veeeechi de tot. Au fost momente frumoase, momente speciale care s-au transformat in amintiri deosebite.

Ce îmi doresc de la 2014? Cam tot ce îsi doreşte oricine: sănătate, fericire şi putere de muncă. Restul cred că vin de la sine. Totuşi, am să va scriu pe larg, într-o postare viitoare, ce dorinţe vreau să mi se îndeplineasca în 2014. Pe mine noaptea dintre ani mă va prinde alaturi de prieteni buni, acasă (nu la mine, ci la una dintre cele mai bune prietene ale mele). Vom avea mâncare bună, muzică frumoasă şi sunt sigură că ne vom distra la maxim! Mâine am să vă povestesc cum a fost!

                        (luminiţe în Piteştiul meu drag)

La mulţi ani, dragilor! Să fiţi fericiţi, să vă bucuraţi de noaptea asta şi să păşiţi în noul an fără regrete şi fără temeri. Fiţi curajoşi si iubiţi mult!

Work&travel: An American Experience

Hello, dragilor! Stiu ca am cam disparut in ultima vreme, dar acum am revenit cu o poveste frumoasa :). Sper sa aveti rabdare sa o cititi pana la capat si va promit ca daca o sa reusiti, veti avea multe de invatat. Va las cu povestea.

Un vechi prieten, Augustin, a avut ocazia vara aceasta sa plece in SUA cu programul work&travel. Zilele trecute a hotarat sa ne impartaseasca si noua din impresiile lui despre viata in America (se pare ca nu totul e asa roz cum pare la televizor!!), despre cum l-a schimbat aceasta experienta si despre ce inseamna mai exact work&travel. Personal, as zice ca tot ce a scris el ne poate fi de folos si ne poate deschide ochii, mai ales ca a fost extrem de sincer (aproape brutal, zic eu) si a stiut exact cum sa puna punctul pe "i". Si tocmai fiindca am considerat ca parerile lui ne pot fi utile pe viitor si ca putem invata ceva din ele, am hotarat sa impart cu voi, pe blogul meu, experienta lui americana. Enjoy! :)

"Pareri si impresii la final de program Work&Travel Student in U.S.A…vrute si nevrute!

Nu mai mult de o luna de cand experienta mea americana tocmai s-a incheiat si iata-ma din nou pe taramul mioritic mult tanjit in aceasta vara. Sunt bucuros ca am revenit acasa si trist sa parasesc America tocmai in momentul in care reusisem sa ma bucur de ea si sa o o inteleg ca societate cat de cat. De ce spun asta? Pentru ca prima luna s-a rezumat in unele momente la teama de nou, grija banilor si departarea de casa, incercand pe parcurs sa inlocuiesc cat mai repede aceste ganduri cu bucuria de a calatori si a trai intr-o societate mult mai diversa, cu alte principii si stiluri de viata.
Cum a fost?
Sa incep cum incep toti? Gen AWESOME?!?…As putea, dar nu imi suna bine, prea american as zice pentru gusturile mele. Ei bine, va spun sincer ca a fost o experienta de viata extraordinara, una cum nu mai intalnisem pana acum. Timp de 3 luni mi s-a oferit ocazia sa traiesc diferit, total diferit. In primul rand, a fost incercarea de a trai independent timp de o vara, lucru pe care consider ca orice tanar si-l doreste la un moment dat. Poate nu am reusit chiar intru-totul judecand dupa cifre …dar asta nu mai conteaza. Banii chiar nu aduc fericirea, desi o intretin! Trecand peste acest aspect, sunt bucuros sa pot spune la final ca a fost superb. O calatorie pe un continent nou cum rar ai ocazia sa vizitezi, lucruri si lectii de viata pe care acolo le poti prinde mai usor. Totodata, a fost si prima experienta de munca. Am aflat ce inseamna obligatiile si datoriile unui loc de munca, ce inseamna un loc de munca in strainatate si mai presus de toate ce inseamna sa ai banul tau si sa te gandesti mai relaxat la ziua de maine. Am ajuns acolo din curiozitatea de a incerca ceva nou, oarecum constient de consecintele pe care le implica , printr-un program dezvoltat de guvernul american inca de prin anii ’60. Poate nu perfecta aceasta initiativa, dar foarte benefica pentru ambele parti si spun asta pentru ca S.U.A are nevoie de forta de munca ieftina si sezoniera, iar studentul are si el nevoie de calatorii, experiente noi, tzoale si alte cele.
Am avut ocazia sa vad America din mai multe perspective. Si placute, si neplacute…America poate o fi mahala, sau o tara a luxului si a prosperitatii(uneori cica se imbina armonios, n-as prea crede). Sunt recunoscator pentru ocazia care mi s-a oferit pentru ca mult timp traisem cu impresia societatii americane lasate de filmele occidentale. O impresie gresita bineinteles…da, uneori poate fi ca in filme, dar de cele mai multe ori nu e. E o societate buna in mare masura, ale carei mecanisme si institutii functioneaza. Lucrul asta il simti pe propria piele, chiar daca esti student si nu prea ai habar cu ce se mananca lucrurile enumerate mai sus. E simplu. Muncesti, mananci, consumi ,iti traiesti viata cum stii tu mai bine,iar la final platesti taxe si pe urma cand iesi pe strada vezi in ce sunt investiti banii obtinuti din taxe si impozite…realizezi ca nu e chiar atat de imposibil sa ai o retea bine pusa la punct de drumuri si autostrazi. Si nu e vorba numai de asta…lucrul asta se vede si in muzee,( in Washington D.C majoritatea sunt gratis!) si in institutiile statului, unde lumea are rabdare sa inteleaga de la tine ca emigrant sau turist ce esti si ce vrei, chiar daca nu esti capabil sa te exprimi intocmai in engleza lui americana. Mai presus de toate lucrul asta se vede in servicii. Cred ca a fost cea mai buna lectie despre serviciile de excelenta si tratamentul ireprosabil pe care acestia il ofera clientilor…nu cu mult timp inainte de a ajunge in America, am participat la una dintre conferintele unui excelent antreprenor din Romania, caruia tin sa ii multumesc pentru frumoasa introducere si viziune pe care mi-a oferit-o. Poate nu e de mirare faptul ca in vocabularul american, cuvantul ‘patron’ e utilizat pentru a-l denumi pe client…si nu ar trebui sa ne mire nici faptul ca exista o cultura a bacsisului atata timp cat clientul este multumit, nici fidelitatea de care el da dovada o perioada indelungata si in final, nici armonia care se desfasoara intr-un restaurant, unde doar niste regului de bun simt si putina organizare fac ca lucrurile sa se miste altfel. Sa nu credeti cumva ca ii ridic in slavi pe americani…nicidecum, sunt doar niste oameni ca si noi. Consider ca si ei au problemele lor, ba chiar multe cand vine vorba de obezitate, frecventa utilizarii drogurilor, etc. Pe de alta parte, cred cu tarie ca sunt multe lucruri pe care le putem invata de la ei(din pacate industria marketing-ului si mass media incurajeaza adoptarea unor modele nu tocmai benefice), iar din lucrurile pe care le-am invatat vreau sa le impart cat mai multor persone din jurul meu pentru a ajuta la imbunatatirea imaginii Romaniei si pentru a ne fi noua mai bine!
Ce am invatat?
Am invatat pe propria piele ca DA, America este tara tuturor posibilitatilor! Si la bine si la rau…dar haideti sa ne axam mai mult pe partea pozitiva, caci de prea mult rau cred ca deja suntem satui. America este tara alegerilor, tara unde iti poti depasi statutul de emigrant daca iti pui capul la contributie si nu te rezumi numai la cifre si la ce ai in frigider. E o tara in care totul e posibil, important e sa iti doresti. E o tara in care vezi viziunea si leadership-ul, acolo nu mai sunt doar niste modele teoretice pe care trebuie musai sa le urmam. Asa cum spunea stimabilul antreprenor:,, Raspunsul este DA…care era intrebarea?”, referindu-se la faptul ca trebuie sa fii permanent capabil sa raspunzi nevoii clientilor si sa depasesti asteptarile acestora. Chiar de esti ajutor de ospatar, vei fi nevoit sa inveti initial lucrul asta si sa iti repeti tie insuti ca faci parte din ,,procesul crearii amintirilor pentru clienti in managementul ospitalier” chiar de nu vei pune botul chiar din prima la aceasta fraza. Pe parcurs, vei constientiza ca de fapt chiar este asa si ca merita sa incerci sa faci asta macar pentru a face ziua mai buna cuiva! E o atitudine buna, o atitudine prin care cred cu convingere ca si noi ne putem schimba. Trebuie doar sa VREM, oameni buni! Sa lasam deoparte trecutul si toate frustrarile accumulate, sa visam dar sa si luptam pentru a ne indeplini aceste dorinte, pentru ca ALTFEL nu se poate! Nu putem ramane doar niste melancolici cu privire la vremurile de alta data, cat de bine ne era si cat de cotropiti si nefavorizati din punct de vedere istoric si geografic am fost! Poate a fost asa, poate nu…CERT este ca trebuie sa ne asumam starea actuala in care ne aflam si mai mult decat orice, sa incercam sa o depasim. Ori prin masurile care sunt luate de catre cei de la nivel inalt(Atentie, tot de noi alesi!!!), din punctul meu de vedere Romania nu se indreapta intr-o directie prea buna. Consider ca invatamantul si sanatatea sunt domeniile cheie in care trebuie sa investim neaparat, si din pacate nu pot decat sa constat ca se continua bataia de joc… E timpul sa ne schimbam si sa aducem cu noi o SCHIMBARE! E timpul sa ne asumam mai mult responsabilitatea si sa ne respectam mai mult valorile morale. Hai Romania, trezeste-te!

P.S: Am scris acest articol cu gandul de a impartasi experienta capatata in decursul acestei veri prin intermediul programului Work& Travel in America! Doresc ca prin acesta sa reusesc sa motivez mai mult romanii sa devenim mai optimisti si mai motivati sa aducem schimbarea in tara noastra. In ceea ce ma priveste, sunt doar un student care s-a confruntat cu o incercare noua, o mentalitate noua si care consider ca a avut ce invata. M-as bucura foarte mult daca randurile de mai sus vor reusi sa capteze atentia cat mai multor oameni si sa ii inspire in vreun fel!
Tin pe aceasta cale sa le multumesc parintilor, profesorilor si tuturor persoanelor care m-au sustinut in decursul acestei perioade, in buna masura am ajuns acolo datorita lor si le sunt recunoscator pentru sansa ce mi-a fost oferita!"

Pe final, va las cu cateva poze care mie mi-au placut mult si care mi se par relevante pentru aceasta experienta :D. 
Si de asemenea, va invit sa spunem impreuna HAI, ROMANIA, TREZESTE-TE!!!

21

   

    Ieri am implinit 21 de ani. Multi ani, dupa parerea mea, dar incerc sa ma bucur de ei cat pot de mult.
    La 21 de ani vreau sa fiu mai independenta, mai optimista, mai puternica, mai enigmatica, mai fericita decat am fost pana acum. Si mai vreau sa ma bucur la maxim de clipele frumoase, de oamenii dragi mie, de toate nimicurile.
    Am primit o multime de urari. De la diverse persoane, apropiate mie sau nu. Oameni pe care i-am vazut o singura data in viata si cu care n-am schimbat prea multe cuvinte. Si oameni pe care ii stiu de mai multa vreme, dar cu care, din diverse motive, n-am interactionat pana acum. Si desigur, oameni dragi mie, oameni care ocupa un loc esential in viata mea si care "au avut grija" sa ma trezeasca devreme ieri dimineata ca sa-mi faca urari frumoase sau sa-mi cante "Multi ani traiasca!".
    M-am bucurat la maxim de fiecare minut din aceasta zi si pot sa afirm cu tarie ca a fost a doua cea mai frumoasa aniversare a mea (sorry, dar primul loc il ocupa majoratul).
    Daca ar fi sa fac un top al urarilor, cea mai frecventa a fost "Sa fii iubita!". Or sti ei ceva de m-au bombardat cu urarea asta...Desigur ca au fost si altele speciale si pot sa spun ca le-am apreciat pe toate si le multumesc mult tuturor celor care ieri m-au surprins placut si mi-au oferit momente frumoase.
    Sper ca de acum incolo sa reusesc sa apreciez mai mult lucrurile bune care mi se intampla si sa reusesc sa trec mai usor peste greutati. Si la 21 de ani mi-am propus sa iubesc mai mult si mai intens (si aici ma refer la familie, prieteni si...persoana potrivita). Deci, sa ne bucuram de cei 21 de ani!

Zilele ploioase...

Nu-mi place frigul. Nu-mi place nici caldura prea mare. Prefer temperaturile moderate, vremea blanda si prietenoasa, poate pentru ca sunt nascuta in octombrie... De-ar fi octombrie tot anul, cea mai fericita as fi.

Astazi a plouat. Astazi e frig si nu prea-mi place. Aveam planuri. Voiam sa stau in gradina, in hamac, cu o carte-n brate. Ceva simplu, de suflet. Dar acum nu mai pot.
Au insa si zilele ploioase farmecul lor. In astfel de zile am tendinta sa devin melancolica. Cad, asa, intr-o adanca stare de visare. Nu dureaza mult. Ma tine cam pana cand ma razvratesc si-mi fac curaj sa infrunt vremea neprietenoasa.
Asa ca ma imbrac bine, imi iau blugii, arunc pe mine un pulover gros, o vesta si o esarfa. Incalt o pereche de cizme si ma avant in aerul rece al diminetii. Nu mai ploua, dar bate vantul tare de tot. De parca vine iarna, nu toamna. Si totusi, e inca august. 

Pe afara nu-s multe de facut, dar cu siguranta sunt multe de vazut. Ma plimb prin gradina mea mare, plina cu flori frumoase si multi pomi. Imi da o stare de liniste sufleteasca, de echilibru, armonie. Asta o fi fericirea? Nu stiu, dar nu m-am simtit nicicand mai bine. Eu cu mine si atat.

Cand ma intorc in casa, imi place sa beau o cana mare de cafea fierbinte cu putina scortisoara, in timp ce rasfoiesc albume vechi de familie. Ma cuprinde iar melancolia si-mi aduc aminte fiecare moment deosebit, in detaliu. Fiecare zambet, fiecare lacrima, zilele speciale, starile care ma incercau in vreumurile acelea, ce aspiratii aveam sau cum ma bucuram de fiecare clipa. Atat de multe momente... si toate m-au construit pe mine, cea de astazi.

Nici nu-mi dau seama cum trece timpul aducandu-mi aminte povestea pe care fiecare fotografie mi-o spune. Mi-ar fi placut sa am un semineu, sa aud lemnele trosnind in timp ce flacarile le cuprind. Ar fi fost perfect. Si se mai spune ca perfectiunea nu exista...

Mai tarziu ma cuibaresc intr-un fotoliu, cu "Valurile" Virginiei Woolf in mana. Azi o incep, dar e atat de mult timp de cand stau cu ochii pe ea... atat de multa vreme de cand mi-a atras atentia dintre atatea carti din biblioteca de-acasa... Si azi e o zi buna sa o incep. Nu stiu nimic despre ea, n-am asteptari. Astept doar sa ma surprinda. Imi plac surprizele.

Si-acum o sa ma las cuprinsa de visare si de povestea pe care aceasta carte vrea sa mi-o spuna, in timp pe fundal se aude ploaia. S-ar putea sa inceapa sa-mi placa zilele ploioase. :)

Jumatati

Nu mi-au placut niciodata jumatatile de masura si nici n-am inteles exact cum functioneaza treaba asta. Sa ne imaginam un pic: Cum ai putea sa iubesti pe jumatate, sa suferi pe jumatate, sa te bucuri pe jumatate, sa muncesti pe jumatate, sa te odihnesti pe jumatate? Practic, ai trai o viata pe jumatate. Nu o jumatate de viata, ca asta ar presupune totusi o viata traita complet, la maxim.

Si cum nu imi plac jumatatile, mereu m-am ferit de ele. Si de obicei merg pe principiul "Totul sau nimic!". It's all or nothing, baby! Pentru ca prefer intotdeauna lucrurile intregi, complete.

Sa luam mai bine un exemplu concret: o relatie. Fie de prietenie, fie de iubire. De ce nu mi-as dori ca acea persoana sa faca parte din viata mea cu norma intreaga? De ce sa nu-mi fie alaturi (pe cat e posibil, nu's absurda), de ce sa nu pastram o legatura constanta? Da, timpul e pretios, noi suntem tot mai ocupati in ziua de astazi, dar chiar si asa, nu e nevoie de eforturi prea mari pentru a pastra o relatie.
Nu mai e ca pe vremea bunicilor, cand se trimiteau scrisori si asteptai cu sufletul la gura sa primesti un raspuns. Era romantic, da, dar prea te tinea ca pe jar.

Un raspuns clar? Nu-l am si cel mai probabil nici n-am sa gasesc. Poate ca pur si simplu tine de fiecare dintre noi. Unii prefera stabilitatea (a nu se confunda cu rutina, plictiseala), altii prefera jumatatile. Ma intreb acum, care or fi mai fericiti? Or fi mai fericiti cei care traiesc asa, cu jumatatile astea, fara nicio problema? Oare indiferent ce ar face, nu le lipseste jumatatea cealalta?

Dulce Independenta

De cand ma stiu sunt o persoana independenta, un fel de fan al manifestarilor libere si mare iubitoare a ideii de "fac ce am chef, cum am chef si daca am chef!". Nu mi-a placut niciodata sa simt ca cineva incearca sa-mi ingradeasca in vreun fel libertatea si in principiu, de fiecare data cand m-am simtit "in pericol", am fugit de astfel de oameni.
In fond, independenta are un farmec aparte. Sa stii ca poti sa-ti iei singur propriile decizii, sa nu dai socoteala nimanui, sa nu-ti ceara nimeni (!) explicatii, asta e ceva incredibil. Un sentiment absolut minunat.
Dar toate astea nu inseamna ca nu imi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac. Ci inseamna pur si simplu ca sunt suficient de capabila sa imi iau singura deciziile si sa mi le si asum. Si nu, nu mi-e teama de consecinte. Mi le asum si pe astea.
Am cunoscut si oameni fricosi. Oameni carora le e frica sa se arunce cu capul inainte si sa isi ia propriile decizii, preferand sa ii lase pe altii sa hotarasca in locul lor. Oameni carora le e teama de lume, de ceea ce vor spune unii si altii, oameni carora le e teama sa traiasca liber.
Ma scuzati, asta nu e viata! Nu poti sa iti impui limite, nu poti sa iti spui "Doar atat fac si apoi ma opresc." Daca tu poti mai mult? Daca dincolo de limitele astea esti TU cel adevarat, cel real si cel care poate realiza lucruri marete? Te-ai gandit la asta? Daca da, e un prim pas. Continua, nu te opri! Daca nu, gandeste-te! S-ar putea totusi sa fie bine. N-ai nimic de pierdut!

Mai bine nu ne mai casatorim

Nu intotdeauna am fost impotriva casatoriei. De fapt nici acum nu sunt, cata vreme e vorba de doi oameni cu capul pe umeri, care stiu bine ce fac cand se hotarasc ei ca vor sa se casatoreasca. Dar in zilele noastre cam rar mai vedem asta.
Nu mai e ideea de a ne casatori din dragoste si aici apare inevitabil intrebarea: "Care dragoste? Unde naibii e?". Da, nu prea mai e. Traim superficial, aiurea, la intamplare, de pe-o zi pe alta, doar-doar o fi mai bine maine. Si nici nu traim clipa, macar sa zicem ca ne-am bucurat de fiecare moment. Nu facem nimic bine.
Si mai era iar ideea ca te casatoresti pentru totdeauna, forever si ca veti trai impreuna pana la adanci batraneti. Surpriza! Nici asta nu se mai intampla, ca slava Domnului, e tot mai usor sa divortezi in ziua de astazi, asa ca de ce n-am bifa si un divort la capitolul "experienta de viata"?
De fapt, tinerii (majoritatea) care mai indraznesc sa se casatoreasca in ziua de astazi, o fac asa, de amorul artei, de dragul de a purta si ei o verigheta pe deget si in ideea ca la un moment dat in viata asta oricine ar trebui sa se casatoreasca. Mnu. Nu asta e scopul si nu asta e ideea. E extrem de simplu: daca ai gasit persoana potrivita (sau macar crezi asta), aia langa care vrei sa petreci si momente mai bune si momente mai proaste (mai ales!), care te sustine si pe care o sustii neconditionat si pe care o iubesti nu doar pentru azi, pentru maine, ci asa, mai de durata macar, atunci ai putea eventual sa te gandesti la casatorie. Dar gandeste-te bine. Daca nu te regasesti in ce am zis mai sus, iti spun eu: mai bine NU! E mai sigur si mai simplu. Nu te lega la cap daca nu te doare :).
Si daca ti-e frica de singuratate, cumpara-ti un animal de companie mai bine! Un caine, o pisica, un papagal, un...ce vrei tu. Nu cere chiar atat de multa atentie si sacrificii ca un iubit/o iubita. Si desi se zice ca e mai bine singur decat intr-o companie proasta, tot mai multi aleg compania, de oricare ar fi ea, numai sa fie acolo ceva. Eu sustin singuratatea. Dar nu pretind ca toata lumea sa gandeasca ca mine.

Nu cred ca am sa ajung vreodata sa ma casatoresc, tocmai fiindca nu mai cred in institutia casatoriei (sa-mi fie cu iertare treaba asta). Dar daca totusi vreodata se va intampla minunea, sper sa am multa minte si multa luciditate cand o sa iau decizia asta. Si sper sa fie ceva simplu, spontan, ceva de oameni tineri, nebuni si frumosi. Am zis!

Pentru ca postarea a fost cam dark, am zis sa pun pe sfarsit un video frumos si sensibil cu doi oameni care s-au iubit, dar (nicio surpriza!) au divortat intre timp. Enjoy!

Poti sa spui ce vrei...

A trecut mult timp. Prea mult. Si acum, deodata parca nimic nu mai conteaza. Nimic din ceea ce a fost, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreodata.
Iar tu, regreti. Ai inceput sa regreti ca n-ai stiut sa apreciezi. Nici macar o data nu ai apreciat ceea ce ai avut.
Te doare acum sa o vezi asa diferita. Te doare sa vezi ca e independenta, fericita, multumita cu viata ei de acum. Dar n-ai sa stii nicicand cat a luptat pentru toate astea. N-ai sa stii cat i-a luat sa-si dea seama ce sa faca cu viata ei, de unde sa inceapa. Si nici in cate nopti a adormit gandindu-se la sensul vietii ei, pe care il credea pierdut.
Nu, n-ai fost tu totul. N-a fost asa. Tu ai fost doar o parte din viata ei, dar cand a renuntat la tine a trebuit sa renunte la tot ce te includea pe tine. Erai pur si simplu peste tot, iar ea a vrut sa schimbe asta. Daca a fost capabila sa o ia complet de la capat, inseamna ca e puternica. O femeie cu adevarat puternica si hotarata. Determinata in atingerea telurilor propuse. Asta e binecuvantarea ei si tot asta a fost si blestemul.
Si totusi, parca acum e alta. Nu mai e fata draguta, calda, blanda, pe care ai cunoscut-o. Acum e o femeie rece, indiferenta. Privirea ei nu mai e luminoasa, e intunecata, e complet schimbata. Ai fost tu de vina? Nu, nu te simti prea bine! A fost viata, au fost circumstantele. Si multele incercari prin care a trecut. Iar tu ai reprezentat doar una din ele. Dar ce conteaza acum e ca ea e bine, linistita.
Doare nu? Nu conteaza. Poti sa spui ce vrei, dar n-o sa mai conteze!

In sfarsit vacanta!

Daaa, a venit si vacanta! In sfarsit! Desi nu stiu daca sa ma bucur de timpul liber (pe care in sfarsit il am!!!) sau sa fiu melancolica gandindu-ma la zilele de facultate (fie ele si de sesiune).
Ieri dimineata cand m-am trezit (in jur de ora 6) primul gand a fost: " Astazi ce am de invatat? Trebuie sa-mi organizez materia, cursurile, ceva, orice!!!". Abia dupa aceea mi-am dat seama ca s-a terminat sesiunea, s-au dus toate examenele si eu nu mai am de invatat. Cel putin momentan. Asa ca am putut apoi sa dorm linistita pana pe la ora 10 :). Oh, yeah!
N-am sa ma laud ca e bine in vacanta, pentru ca stiu persoane care inca nu au parte de ea. Oricum am multe lucruri planuite pentru vara aceasta si daca reusesc sa fac macar jumatate din ele, o sa imi ocup cam tot timpul.
Dar pana una-alta, bun venit, VACANTA! :)

Indemn la omenie

    Cu totii am vazut, probabil, ceea ce i s-a intamplat Alexandrei Stan zilele trecute. Si am putea sa invatam ceva din ceea ce inevitabil am vazut la televizor. Inevitabil, pentru ca peste tot dadeai de ea si de cazul ei. Televiziunile au tot mediatizat acest caz, s-au "batut" pe declaratii in exclusivitate si interviuri luate victimei, doar-doar mai afla ceva, mai scot ceva la iveala. Mnu. Declaratiile erau aceleasi, povestea neschimbata, iar faptele, mai mult decat evidente.
    Luni, cand s-a aflat ca de fapt a fost batuta, un site al unei televiziuni a publicat un articol in care se intrebau daca nu cumva e strategie de marketing toata povestea. Bineinteles, un articol ridicol, pe care oricine l-ar fi scris in...5 minute, sa zicem.
    Pai ce strategie, domnule? Cand o vezi pe fata aia batuta, plina de vanatai si in halul in care arata? Plus ca se vede clar in toate interviurile ca e traumatizata. Deci? Strategie de marketing, ziceti?
    Am mai citit un articol pe un blog, in care era criticata si bineinteles, tot ea era vinovata pentru ceea ce i s-a intamplat! Si scria respectivul blogger (da, era un blogger) ca merita ceea ce a patit, ca datorita managerului ei a ajuns ea cantareata si alte nerozii din astea. Si dupa asta, ii mai comenteaza si alti destepti (tot ca el!), sustinandu-i punctul de vedere. Va dati seama, oameni buni (da' de unde?), cat de limitati sunteti? Pai suntem oameni sau animale? De respectul datorat vietii unei persoane ati auzit? Dar despre demnitatea umana, despre integritatea corporala? Nu? Trist. Parca brusc nu mai sunteti asa destepti, nu?
    Nicio persoana (mai ales femeie, ca e cel putin aparent lipsita de puteri in fata unui barbat) NU MERITA un asemenea tratament. Orice ar face, orice s-ar intampla!
    Si cu ocazia asta va indemn sa fiti oameni, NU animale, ca avem ratiune si constiinta si astea ne deosebesc de ele. Deci, ce ziceti? Suntem oameni?

Iubeste-o, doar iubeste-o!

    Te-ai intrebat vreodata de ce o iubesti? Sau poate nici macar nu stii ca o iubesti, nu te-ai gandit prea mult la asta… Dar da, o iubesti. E mult pana iti dai seama si te sperii si poate ti-e frica. Chiar daca esti barbat si prea putine lucruri te mai sperie. Dar cu dragostea…e mai complicat.

   
    Cand ai vazut-o prima data…ti-a placut, normal. Pentru ca e frumoasa si pentru ca ti-a zambit cald. I-ai zambit si tu. Oricum erai deja fericit, dar cand ai vazut-o pe ea, fericirea a fost completa. Cand ai vazut-o a doua oara, te-a bulversat putin. Pesemne nu te asteptai s-o revezi atat de curand. Dar ea a venit, ca o adiere calda si parfumata, cu zambetul ei larg, ce aducea fericire. Te-ai uitat la ea, pentru ca ai recunoscut-o si apoi te-ai uitat iar, dar cu o alta privire. Una care o analiza, care voia sa-i fotografieze si memoreze fata frumoasa. Atunci ai stiut ca nu mai ai scapare si ca o vei iubi…

    De ce s-o iubesti ? Pai, pentru toate lucrurile care o inconjoara. Pentru modul simplu, natural in care a aparut in viata ta. Pentru ca e exact cum iti doreai tu: frumoasa, desteapta, cu capul pe umeri, modesta, luptatoare. Pentru ca pare fragila, dar nu se da batuta niciodata, oricat de greu i-ar fi. Si pentru ca vede mereu partea plina a paharului, pentru ca debordeaza de optimism si stie sa te mobilizeze si pe tine, chiar si fara a-ti spune prea multe. Si pentru ca nu ti-a ajuns sa o vezi o data, de doua ori, ci vrei mai mult, mult mai mult. Si…pentru ca inca nu i-ai uitat fata luminoasa. Deci iubeste-o, doar iubeste-o !